Teamă

Poate cele mai multe articole de pe blogul meu tratează subiecte legate de melancolie, singurătate, tristeţe, amintiri, gânduri şi evenimente din viaţă care mă lasă nostalgic. Uneori mă tot gândesc la mine. Chiar aş putea să mă schimb cu toate gândurile astea? Mă cuprinde teama şi sentimentul de singurătate iar îşi face loc printre rânduri :-s.

Timpul trece şi nu iartă. Dacă ar sta măcar câteva minute să mă regăsesc, să mă resemnez, să pot vedea lumea prin ochii altcuiva, să îmi pese şi de sufletul meu, să găsesc rezolvare la o parte din problemele mele, să încerc să fiu altfel, să mă văd cum mă văd alţii şi aşa să încerc ceva nou, să pot face mai multe şi poate “să şi altele”, aş fi ceva mai normal şi fericit după părerea mea.

Odată cu vara a venit şi partea neplăcută din atmosfera pe care a creat-o în jurul meu. Despărţirea este unul dintre elementele care mă nelinişteşte. Despărţirea de liceu. Nu credeam că o să simt asta vreodată, dar uite că da. Când am păşit în liceu am ştiu că nu vor fi “cei mai frumoşi ani” cum îmi spuneau părinţii, amicii mai mari şi alte cunoştinţe. Cei mai frumoşi ani, pentru mine, sunt numai pentru faptul că am acolo un prieten adevărat. Strict numai pentru asta.

Un alt sentiment neplăcut este creat de inevitabilul sfârşit. Aici se poate rezuma tot la liceu, dar ajunge la aceeaşi relaţie de prietenie. Sfârşitul anului şcolar aduce după el mai puţine tangenţe cu relaţia de prietenie :-<, griji pentru a petrece o vară frumoasă şi cum nu poate lipsi emoţia dată de singurătate.

Caut bucurie, caut fericire, caut ceva şi mai ales pe cineva care să-mi arăte toate acestea :(. Iar simt că staţionez şi nu pot păşi mai departe.

De ce…?

Altă întrebare fără răspuns.
Vor urma mai multe, dar veţi vedea pe parcurs…
De ce am o aşa viaţă?
De ce în mine nu mai e nici un strop de speranţă?
De ce am în minte mereu?
Fă tot cu suflet, chiar dacă îţi e greu.
Dar şti ce?
Cât să-mi mai repet,
O să fie bine tot,
Dar simt că nu mai pot.
De ce nu te găsesc?
De ce eşti acea persoană pe care abea aştept s-o întâlnesc?
De ce până acum am dat doar de belele?
Numai cu ei şi la antrenamente m-ai scapat de gândurile rele.
De ce sunt chiar aşa?
De ce persoana pe care o plac nu mă place şi ea?
Oare nu stiu ce să aleg?
De ce inima îmi dictează întotdeauna invers?
De ce doar pe câţiva îi interesează persoana mea?
De ce pe tine nu te doare nici undeva?
Dar şti ce? Îmi pare bine.
Am început să uit de tine…
Nu mai plâng pentru că s-a terminat,
Ci zâmbesc pentru ce s-a întâmplat.
M-ai facut să-mi dau seama,
Şi nu voi mai repeta greşeala…
De ce au rămas câţiva în viaţa mea
Cu care îmi voi continua povestea?
Vor mai fi şi altele ca tine în viaţa mea,
Dar nu garantez că va fi la fel ca povestea asta…
Mă uit din nou la fix şi sper că nu eşti tu
Defapt am încetat să sper
Ştiind că tu eşti cu el…

Autor: Gruia Bogdan

Viaţă cu regrete

Nu ştiu cum reuşesc ca în fiecare sărbătoare să las loc melancoliei. Apar regrete şi mă gândesc serios la urmările pe care le poate avea o viaţă în singurătate. Tot aştept momentul ăla, dar m-am cam săturat de aşteptare.

Mai devreme am citit un articol la Vienela şi mi-am dat seama că pe blog chiar nu poţi scrie ce simţi cu adevărat, sau ceea ce vrei să spui cu adevărat. Adică ştiam asta, dar nu sesizam acest fapt.

În multe dintre articolele mele (cele mai multe pe această temă “tristă” să zic) nu am expus clar sentimentele pe care le am, tocmai pentru a mă proteja oarecum de gura lumii :-s. Am folosit procedee expresive pentru a masca ceea ce mi se întâmplă. Sigur, aş fi bucuros şi aş aprecia dacă cititorii mei şi-ar da seama despre ceea ce tot încerc eu să explic în acest tip de articole personale.

Asta fiind o paranteză. Acum nu ştiu cum ar fi mai bine, să o dau în metafore – poate nu o să mai înţeleg eu nimic, să nu o dau – poate o să-mi fie încălcată intimitatea :-<

Ceea ce-i adevărat este că trăiesc cu regret:(. Cea mai bună prietenă (Lavinia) mi-a spus asta, dar nu am crezut. De atunci tot am început să-mi dau seama că aşa este şi a început, în acelaşi timp, să îmi pară rau. Totul degeaba. M-am tot găndit la relaţiile dintre oameni, la comportament, la cum se percep unii pe alţii şi eu tot distant sunt.

O întrebare căreia îi caut răspuns ar fi: “De ce atunci când găseşti o floare, trebuie să nu aibă o petală, să aibă spini, să nu aibă culoare, să nu miroase frumos, să aiba frunzele rupte sau să fie ţinută în mâna murdară a altcuiva?” (poftim aici am folosit mijloacele de mascare de care ziceam mai sus :-s)

Aşa, multe aspecte ale vieţii care mă necăjesc, mă dezamăgesc şi mă umplu de regret. Poate de aici am şi această personalitate solitară, serioasă, fără pic de fericire în care soarele a cam început să apună, sau chiar de la un singur aspect, singur.

O altă vară

Involuntar mă simt ca acum trei veri. Cel puţin simt că acele vremuri au trecut repede şi cu greu abea mi le mai amintesc. Uite că vara de care credeam că nu o să mai uit niciodată tot mi-a fost suflată din gând. Nu mai ştiu dacă prin 2008 sau 2009 mi-am făcut acea promisiune: vechiul meu prieten şi cu mine ne-am propus ca în acea vară să facem imposibilul. Am vizitat locuri pe care nu credeam şi nici nu aş fi putut să gândesc că sunt aşa de frumoase şi de interesante. Entuziasmul nostru l-a adus lângă noi pe încă un prieten, vechi şi el, de-al nostru. Am colindat în fiecare zi, în fiecare zi fiind alte momente memorabile. Nu conta oboseala pe care o aveam la sfârşitul zilei, nu contau spusele celorlalţi despre cum lipsim noi toată ziua de acasă, conta numai promisiunea de care trăgeam cu dinţii să o respectăm. Până la urmă promisiunea de care tot vorbesc a devenit un principiu.

În 2009 am gustat romantic din legătura pe care am avut-o cu iubita mea. A fost prima şi da, nu se poate uita 8->, dar în cele din urmă păcatul a fost făcut.

Tot în acea vară am vizitat împreună cu familia Mănăstirea lui Manole din Argeş, am fost la barajul de la Lacul Vidraru şi călătoria a fost una dintre cele mai frumoase de până acum, timp petrecut cu familia – momente de aur.

Ar fi frumos ca şi în acest an să pot să mă simt împlinit cum chiar îmi doresc cu adevărat, sau ca în acest an să mă mai simt ca în acel an :-< De atunci s-au schimbat multe şi nu încetează să se schimbe, au trecut multe şi nu încetează să treacă. Mă doare că sunt momente triste care până la urmă fac parte din viaţă. Mă mai doare şi faptul că mă încurajez, fără să-mi dau seama de realitatea crudă.

Îmi scapă ceva. Totuşi parcă îmi dau seama. Ce aş vrea este să nu-mi dau seama prea târziu :-s

Nu există fericire

De-a lungul vieţii am întâlnit tot felul de evenimente care au avut diferite impacte asupra mea. Bune, rele, mai puţin bune şi aşa mai departe. Momentan nu mă mai poate surprinde nimic. Sunt sigur de asta… poate numai ce caut cu adevărat de câţiva ani încoace? :-< Poate. Dar şi atunci tot nu ar fi deplină.

Fericirea. De ea vorbesc. Cu timpul mi-am dat seamă că nimic nu este perfect, nimic nu este gratuit şi nimic nu este infinit. Poate mai sunt noţiuni asemănătoare, dar acum contează numai cele menţionate. Aceste cuvinte există în DEX cu forme şi înţelesuri explicate, dar dacă gândesc puţin mai raţional nu găsesc un adevăr care să-mi convină.

Ceva mai argumentat ar fi că fericirea nu se găseşte în formă clară. De exemplu: degeaba mă simt bine dacă cei apropiaţi mie au probleme – starea se transmite oricum, degeaba am trecut un examen dacă mi-a rămas maşina în pană, degeaba am găsit o bancnotă de 10 lei pe jos dacă ieri am pierdut una de 5, şi exemplele pot continua. Sunt detalii, mici detalii de care depind, depindem noi şi starea noastră. Acum presupunând că personalitatea despre care vorbesc este una asemănătoare cu a mea. Cred mai mult că fericirea se rezumă la crearea iluziilor, fapt care influenţează negativ deciziile despre propria stare.

Mai acum câteva zile am întâlnit un om, prieten foarte bun cu tatăl meu, care avea principii asemănătoare cu ale mele, aceeaşi revoltă faţă de viată şi întâmplări. Nici nu se pune problema că este un om slab de înger. Viaţa este aşa cum este şi nu ne oferă nici un moment de bucurie, să zic, memorabil. M-a făcut să cred că nu sunt singurul realist care are aceleaşi păreri despre ce se poate întâmpla în orice moment. Trebuia să spun la începutul acestui paragraf că l-am întâlnit la service-ul de maşini (am schimbat uleiul, filtrele, mai multe la maşină:-@). Ne povestea, mie şi tatălui meu, despre pasiunea pe care o avea când era ceva mai tânăr. Acum ocupaţia lui ţine strict de întreţinerea lui şi a familiei sale. Era oarecum dezorientat, dezamăgit de destinul pe care îl are sau îl avem cu toţii. Ne mai spunea că la ora respectivă, cu ceva ani în urmă, avea programări la service pentru reglarea direcţiei la roţi pe când acum abea dacă mai intră câte o maşină…

L-am privit mai intens şi mi-am dat seama că într-adevar a iubit ceea ce a făcut, însă acum toată pasiunea lui s-a transformat în necesitate – fericire nu poate fi. Presupunând că era fericit cu plăcerea lui de a repara maşini, aici intervine teoria infinitului care demonstrează că nici aşa nu poate fi a fericire. :-<