Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva? (more…)

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Chiar dacă…

Îmi tot repetam odată că nu-mi voi mai irosi concentrarea pe clădirea unei noi relaţii, că nu îmi voi mai irosi sentimentele pentru prima persoană ieşită în cale şi mai ales, nu voi oferi atenţia necesară. Asta, în cazul în care aş fi mers obligat pe calea unei relaţii. De altfel, am rămas cu sufletul deschis spre o relaţie în care persoana respectivă să mă facă să cred că merită.

Nu credeam că se va întâmpla să cad pradă momentelor în care să stau şi să mă gândesc cum să fac să-i ofer zâmbete. Asta înseamnă un singur lucru: persoana respectivă mi-a intrat subtil sub atenţie, iar inima mea a început sa bată agitată. Da, mă refer la acel lucru ce aduce plăcere de viaţă, duioşie, vise şi speranţe în oameni.

Spuneam că, odată cu începerea facultăţii şi eşecurile în noile relaţii, nu mă voi mai axa pe viaţa personală atât de mult, ci mă voi lăsa purtat de val. Dacă va fi o fată de care să mă îndrăgostesc, mă voi dedica ei. O, la naiba, asta s-a întâmplat şi am fost luat puţin prin surprindere şi lucrurile nu au decurs prea bine, în ceea ce priveşte cantitatea de suflet pe care am pus-o în relaţie. Am început prin paşi mici, am continuat la fel şi, din câte îmi dau seama (mai mult nu îmi mai permit să fac din diferite motive), pierd cu paşi repezi. Şi pe ea şi ceea ce am pus din partea mea.

Chiar dacă aş fi vrut mai mult, chiar dacă am avut tendinţa de a petrece mai multe momente de singurătate cu ea, chiar dacă am tremurat tot de emoţie când i-am dat un trandafir, chiar dacă zâmbeam mereu şi încercam să obţin acelaşi lucru de la ea, chiar dacă am vrut o relaţie bazată pe aceleaşi ale mele principii, chiar dacă nu va fi a mea, chiar dacă am crezut că este, chiar dacă mă va bântui tristeţea pierderii, chiar dacă vor mai fi încă alte 8 motive, eu voi merge mai departe. Motivul este unul singur.

Şi ai plecat. Cu un zâmbet melancolic, fără să-mi dau seama, am privit cum te-am condus către drumul ce duce departe de inima mea.

Vom vedea oameni interesanți, vom vizita locuri frumoase, vom râde, vom detesta, vom iubi pe cineva, dar separat. Noi nu ne vom mai vedea vreodată așa cum am fost;[…]

Citat: Fiind Imagine

Vom fi bine. Eu aşa cum ai apucat să mă cunoşti, iar tu… la fel.

Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Atunci, acum

Aş ofta… Timpul mă trage înapoi, îmi aspiră sentimentele şi îmi provoacă nostalgie prin amintiri ce tind a fi uitate. Oamenii din jurul meu îmi sunt din ce în ce mai puţin apropiaţi, iar sufletul meu, m-a uitat şi el. Rar găsesc picături de duioşie în privirile persoanelor pe care le mai întâlnesc, aici, dragi. Mi-am pierdut sensibilitatea, pulsaţiile infinite ale inimii mi-au fost încetate, iar înclinarea mea spre reverie mi-a fost furată. Inevitabil am fost atras într-o lume ce a reuşit să mă facă să cred că este colorată.

Dorul pentru îmbrăţişările calde şi sincere, ce nu au durat mai mult de câteva clipe, prind viaţă în mintea mea şi, trist, ajung să gândesc la fel cum o făceam nevinovat acum câţiva ani. Rareori mă mai las purtat de gânduri şi de şi mai puţine ori ajung la realizarea unor lucruri ce până acum nu mă preocupau deloc. Atunci eram liber şi dornic să explorez lumea mea interioară. Acum sunt cel ce caută persoana care să mă liniştească cu o privire şi să mă înveţe din nou că lucrurile simple sunt ceea ce îmi plăceau odată.

De multe ori am avut tendinţa de a mă deschide în faţa a noi persoane pe care le-am cunoscut, dar m-am oprit brusc în momentul în care mi-am dat seama, de fiecare dată, că uşurinţa cu care mă ascultau, era banală. Mă tot gândesc că mai am nevoie de o minune în viaţă, care să mă facă să trec peste toate lucrurile materiale ce-mi atrag atenţia fără rost şi să mă facă să mă simt ca atunci când îmi plăceau gesturile mici de tandreţe.

Îmi este dor şi îmi pare rău că mi-am schimbat percepţiile despre lume. Eram aşa de simplu, iubitor de frumos! Acum, tăcut şi lipsit de puteri, las lucrurile să treacă pe lângă mine.