Ochi şi pentru mine

Sună ca şi cum aş fi rămas fără cea mai importantă parte din suflet. Cel puţin pentru mine. Încă mă uimesc prin a descoperi adevăruri despre lume şi umanitate. Nu cu toţii sunt oameni şi nu toţi sunt văzuţi ca oameni, chiar dacă au făcut ceva măreţ. Valoarea lor este consacrată pe moment, după care este lăsată uitării.

Recunosc, şi eu fac asta, dar cel puţin rămân cu remuşcări pentru că ştiu că persoana respectivă ar fi meritat mai mult decât ceea ce i-am putut oferi. Şi la un momentdat rămânem singuri în orice privinţă. Ăsta-i adevărul. Fericiţi cei ce se mint şi ies cu zâmbetul pe buze din singurătate :). Nu am nimic împotriva nimănui, fiecare este ceea ce poate, apoi ceea ce vrea.

Este trist cum anumite lucruri despre viaţă se descoperă în situaţii limită. Astea vin ca o piedică pusă în timp ce alergi spre lumina de la capătul tunelului. Până acum am vorbit despre adevăruri generale.

Dincolo de lume şi lucrurile care ne atrag de la adevăratele valori, sunt sentimentele. În ultimele zile am fost foarte revoltat. Extraordinar. Nici acum nu pot să-mi explic anumite lucruri. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea şi sunt cu adevărat prea bun pentru mulţi. Merită sau nu, eu fac tot posibilul să le atrag puţină atenţie asupra bunătăţii mele prin mici gesturi pe care le fac cu zâmbetul pe buze, în timp ce încerc să le găsesc privirea pentru a-mi fi văzută sinceritatea.

Şi da, sinceritatea îmi este defect – un exemplu de “o lume cu susul în jos”. Dacă întreb un necunoscut dacă este bine că sunt sincer sigur îmi va răspunde afirmativ şi aşa şi restul. De ce? Aş putea să-mi răspund prin “pentru a profita de mine”. Sau nu? Serios acum. Cine ne mai apreciază dincolo de ceea ce suntem? Puţini aceia.

Cred că sinceritatea mi se trage din copilărie, de atunci când nu visam eu la ce-i aia viaţă grea şi ştiam că îmi taie popa limba dacă mint. După părerea mea, un lucru bun s-o fi ales şi de mine după atâţia ani. Eei bine, cu tot cu lumea asta, să fie oare cineva care chiar are nevoie de ceea ce am eu în suflet? Sper că da şi cât mai repede să mă găsească sau să o găsesc. Aşteptarea nu-mi place, mai ales amăgindu-mă cu vise şi iluzii.

Convorbire cu mine

Deci, fusăi şi la Olt şi norocul dea a-mi creşte plăcerea a fost acolo. Luna a fost prezentă. Da, poate nu am spus până acum, malul Oltului este prietenul la care merg când mă simt departe de lume şi ea de mine. Acolo am avut plăcerea de a purta o convorbire cu mine despre mine. Mi-am pus întrebări şi de asemenea mi-am răspuns. În tot acest timp am privit luna portocalie şi din când în când îmi mutam privirea în reflexia ei în apă şi mă întrebam cum de nu se vede la fel. A fost o mică adiere de vânt, iar imaginea din apă părea mai lungă. Undeva în larg se întrerupea, apoi şi mai departe continua să se vadă. Aveam impresia că se apropie de mine şi vrea să mă asculte.

La un moment dat a început să se aştearnă ceaţa începând de la celălalt mal şi aşteptând să ajungă la mine, continuam cu convorbirea despre mine.

M-am regăsit în spusele mele şi mi-am dat seama că anumite principii ale mele erau cu totul deziluzorii. Le-am găsit în cele din urmă definiţia, dar nu ştiu cât de corectă.

Aş vrea să mai spun că cel mai important lucru mi-a devenit clar în gând. Prietenia este mult mai mult decât iubirea. Cum în prietenie este inclusă iubirea, iar în iubire nu-i nevoie de prietenie, asta este clar.

Da, pe lângă asta, mi-am dat seama că m-am schimbat şi încă nu sunt stabil în ceea ce gândesc, deci trebuie să fiu mai milos cu mine şi să sper că sunt şi alţii la fel.

Starea mea s-a schimbat radical faţă de cea pe care o aveam când am plecat.

Îmi vine să ţip, îmi vine să plâng, îmi vine să mă rog la Dumnezeu, îmi vine să fiu sălbatic, îmi vine să lovesc.

mi-a trecut, deci Oltul meu drag mă ajută enorm. Sunt frumoase aceste lucruri care au influenţă asupra sufletului meu. Mă fac să devin gânditor, mă ajută să văd şi să simt. Mă ajută să redevin eu, cel pe care îl caut de multă vreme.