Singurătate

Probleme au cu toţii. Care mai de care, ce să zic? Băăăi şi când mă loveşte câteodată una din astea – probleme – aşa de mă lasă lat de nu ştiu de mine… Îmi dă emoţii starea asta de toată jena, îmi dă temperatură şi e insuportabilă. Cât pot să o mai duc aşa? Îmi vine să plec, îmi vine să mă plimb singur, îmi vine să las tot în urmă, habar nu am. Iar întervine viaţa cu regrete peste mine, iar o dau în melancolie, tristeţe şi sinonime.

Când încerci să faci ceva, mă al naiba de ţi-o ieşi. Aa. Iese, da praf şi omu` de o înţelege aşa ceva mă. Omu pentru care faci. Mă uit la mine. Un pic mai am şi plâng de ciudă, tristeţe sau ce o mai fi în mine. Biata inimă, ce viaţă are! Suportă săraca bătăi tensionate de nu ştiu cine influenţate.

Îmi cer scuze, totul este ambiguu. Poate o să explic vreodată… Momentan aberez, mă descarc şi sper că mă ajută. Defapt nici nu ştiu ce caut aici…

Viaţă cu regrete

Nu ştiu cum reuşesc ca în fiecare sărbătoare să las loc melancoliei. Apar regrete şi mă gândesc serios la urmările pe care le poate avea o viaţă în singurătate. Tot aştept momentul ăla, dar m-am cam săturat de aşteptare.

Mai devreme am citit un articol la Vienela şi mi-am dat seama că pe blog chiar nu poţi scrie ce simţi cu adevărat, sau ceea ce vrei să spui cu adevărat. Adică ştiam asta, dar nu sesizam acest fapt.

În multe dintre articolele mele (cele mai multe pe această temă “tristă” să zic) nu am expus clar sentimentele pe care le am, tocmai pentru a mă proteja oarecum de gura lumii :-s. Am folosit procedee expresive pentru a masca ceea ce mi se întâmplă. Sigur, aş fi bucuros şi aş aprecia dacă cititorii mei şi-ar da seama despre ceea ce tot încerc eu să explic în acest tip de articole personale.

Asta fiind o paranteză. Acum nu ştiu cum ar fi mai bine, să o dau în metafore – poate nu o să mai înţeleg eu nimic, să nu o dau – poate o să-mi fie încălcată intimitatea :-<

Ceea ce-i adevărat este că trăiesc cu regret:(. Cea mai bună prietenă (Lavinia) mi-a spus asta, dar nu am crezut. De atunci tot am început să-mi dau seama că aşa este şi a început, în acelaşi timp, să îmi pară rau. Totul degeaba. M-am tot găndit la relaţiile dintre oameni, la comportament, la cum se percep unii pe alţii şi eu tot distant sunt.

O întrebare căreia îi caut răspuns ar fi: “De ce atunci când găseşti o floare, trebuie să nu aibă o petală, să aibă spini, să nu aibă culoare, să nu miroase frumos, să aiba frunzele rupte sau să fie ţinută în mâna murdară a altcuiva?” (poftim aici am folosit mijloacele de mascare de care ziceam mai sus :-s)

Aşa, multe aspecte ale vieţii care mă necăjesc, mă dezamăgesc şi mă umplu de regret. Poate de aici am şi această personalitate solitară, serioasă, fără pic de fericire în care soarele a cam început să apună, sau chiar de la un singur aspect, singur.

Iar visez…

M-a lovit iarăşi un gând din ăsta melancolic. Cel puţin aşa pare, dar în reveria mea este o atmosferă liniştitoare şi efemeră… realitatea strică totul :-s Sunt dezorientat, dezamagit, rupt de realitate şi efectele pe care le are asupra singurătăţii mele. Ştiu că greşesc undeva, am un hop mare de trecut şi nu-mi dau seama unde, al naiba de hop. Mă bate gândul undeva, dar nu sunt prea sigur unde. Totuşi cred că ceva mă aşteaptă pentru că, cunosc acest sentiment. L-am avut de cele mai multe ori în apropierea sărbătorilor. Nu este legat strict de obiceiuri sau mai ştiu eu ce, ci de plăcerea de a împărtăşi acest sentiment cu cineva.

Foarte greu de descris, păstrând nişte limite. Deja v-am indus în ambiguitate. Mda. Nu sunt prea clar. Am nevoie de atenţie şi mă refugiez aici, nu-i prea bine nu? 🙁 Iar mă simt singur, îmi pare rău…

De-aş vedea lumea cu alţi ochi sau prin ochii altcuiva, offf. Rămân îngândurat. Ineviatbil. Promisiuni, promisiuni făcute de mine pentru mine. S-au dus. Nu am realizat ce mi-am propus, în general şi de fiecare dată când mă gândesc la asta îmi zic că vor mai fi ocazii. Doar îmi zic, atât.

Un zâmbet subtil al ei mă duce iar pe valul visului dulce din care muşc înfometat. Ce senzaţie plăcută! Nu pot să cred că mă mulţumesc numai cu asta. Păcat.