O carte citită

Acum câteva zile am terminat de citit “Act Veneţian” de Camil Petrescu. Cartea am primit-o de la doamna profesoară de Limba şi literatura română în amintirea activităţii “LITERATURA=SPAŢIUL LIBERTĂŢII” din 24 mai 2012.

Personajul pe care acum îl admir şi mă face să mă gândesc la el cu mare apreciere (Pietro Gralla), m-a impresionat frumos cu al său caracter puternic şi plin de adevăr despre viaţă. Chiar dacă drama sa a fost poate peste înţelegerea unora, şi acum mă cutremur când mă gândesc la înfruntările directe cu soţia sa (Alta), amantul acesteia (Marcello Mariani) şi deciziile pe care le-a luat de-a lungul celor trei acte.

După ce am terminat de citit cartea, mi-am notat nişte replici care m-au făcut să exclam de uimire când le-am citit ;)). Dacă aţi citit cartea, veţi înţelege mai bine.

Actul I, scena II, Pietro:

Da… A fi tânăr înseamnă a fi de oţel… A privi totul în faţă. A nu putea minţi niciodată… A nu putea îndura să fii minţit de alţii. A nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea… Când eşti tânăr nu poţi fi legat de nimic… Încaleci tu viaţa cum vrei… Fiindcă îi poţi da cu piciorul… Nu te târăşte ea ca pe o epavă care nu mai ştie să renunţe…
Când eşti tânăr nu mai este nimic între Dumnezeu şi lume, decât fiinţa ta…

Actul III, scena III, Pietro:

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

Scena V, Pietro:

Spune tot ce vrei… dar vorbeşti de prisos… Altădată orice cuvânt al tău deschidea lacăte şi lega toată viaţa de câte un sens al lui. Acum vorbele tale sunt fără utilitate ca nişte chei găsite. Cum am putut să te văd altfel decât eşti?

Alta:

De ce amesteci înteligenţa în jocul acesta amăgitor al dragostei? Dragostea este vrajă şi beţie, iar inteligenţa omului, ca şi judecata, nu au ce căuta în dragoste…

Pietro:

E după cum vede fiecare. Eu socot că nu iubim numai cu inima sau numai cu alte organe. Iubim cu totalitatea fiinţei noastre. Vorbeai că dragostea este beţie, ei bine omul inteligent nu se îmbată… Mă credeam bun cunoscător de oameni şi iată am descoperit floarea omeniei într-o asasină.

[…] Pietro:

E posibil ca ceilalţi bărbaţi să iubească aşa cum spui tu… dar eu nu vreau să semăn cu ceilalţi bărbaţi.

Scena VII, Pietro:

Nu ştiu ce vor deveni toate femeile pe care nu le-am întâlnit niciodată în viaţa mea, din toate ţările Pământului. Înainte de a te cunoaşte eu, se spunea că eşti o mare artistă… Poate că vei mai putea fi pentru ei ceea ce ai fost… Până unde voi merge eu nu va veni nicio ştire despre faima d-tale… iar pentru mine vei fi aşa cum ţi-am spus… de mult înmormântată…

Este foarte posibil ca acum să caut alte opere ale lui Camil Petrescu, asemenea căutării altor filme cu actorii plăcuţi la prima vedere 8->.

Emoţii din literatură

Cum spuneam ieri în articolul Prins în plăcere, revin acum cu impresii despre colajul în care, mai spun încă o dată, am avut o foarte mare plăcere de a participa. Bine, plăcerea a constat, în primul rând, în faptul că am avut ocazia de a fi cum, poate în adâncul inimii, mi-aş fi dorit să fiu, adică pe scenă. Să mă simt altfel, să fiu spontan din plin şi să trăiesc fiecare replică pe care a trebuit să o dau sau să o primesc.

În al doilea rând plăcerea a fost să simt că se munceşte totuşi la ceva dacă se doreşte ca acest lucru să se desfăşoare cum ar trebui. Mi-a plăcut pentru că m-am implicat, m-am dedicat şi am avut răbdare, cuvinte sustrase din sloganul pe care îl urmez de ceva timp, slogan pe care l-am dobândit în timp. Totul a fost o experienţă pe care cu greu aş putea să o reîntâlnesc sau chiar nu aş mai putea :-s.

Nu sunt în calitatea de a da calificativul pentru colajul pe care l-am jucat, dar personal sunt fericit pentru tot indiferent de greşelile care au apărut. Fiecare moment de aşteptare, cât de mic, între replici, a fost o pauză, ca liniştea dinaintea furtunii, după care intervenea subtil profunzimea sentimentelor cu care trăiam fiecare cuvânt. Într-adevăr momentele în care bătăile inimii s-au repezit au existat şi ele, mai ales când cuvintele pe care le-am primit au fost spuse în timp ce eram privit adânc în ochi.

Pe de altă parte, au apărut şi sentimente de nostalgie, lăsate în urma corzilor de chitară ale unui coleg. Atmosfera a fost una de vis în cele din urmă, cu ajutorul îngerilor din colaj (să nu mai zic despre faptul că, colega de la 12 A m-a redus la tăcere 8->). Am fost furat de părtile de literatură din care a fost compus colajul, am fost trimis pe valul lin al lumii cărţilor şi gândurile mele au tresărit când am auzit că “poezia este tot ceea ce rămâne după o viaţă trăită”.

Aici numai am descris cum m-am simţit. Vă asigur că într-un articol viitor voi reveni cu poze şi eventual colajul în sine. Aştept şi eu cu nerăbdare să mă revăd, să mă văd mai bine… “să mă conving că acolo unde e literatură e viaţă”.