Şi medalionul s-a închis la culoare

Astăzi, de dimineaţă, făcându-mi ordine printre grămezile de CD-uri şi DVD-uri, mi-am regăsit mici lucruri, printre care şi medalionul pe care scrie numai “For” şi “Fri”. Bineînţeles am doar o jumătate din întregul medalion, cealaltă fiind oferită cu luni bune în urmă, ei. Am înţeles de la prietenul meu că oamenii pot avea multe măşti, planuri diabolice ascunse mult timp sub acele intenţii care doar par bune şi mai ales, sentimente care îmi pot anula orice încercare de a demasca totul.

Până şi medalionul s-a închis la culoare. Şi s-a închis cu mult timp înainte să rupem legătura care nu credeam că va fi vreodată atinsă de ceva. Toate locurile pe care le-am vizitat, toate momentele în care am fost încolţit de predici şi cuvinte grele, toate persoanele cu care ne-am întâlnit şi toate zilele în care am oferit sprijin de orice fel, sunt ZERO şi au fost din partea ei tot timpul. Cum am mai spus, tare surprins am fost să aflu că ea nu are una, două, o sută, ci o mie de măşti. Măşti zic, că până la faţă mai sunt alte mii.

Şi nu am murit, nu s-a terminat lumea sau alte lucruri pe care le credeam mereu când se supăra pe mine. La naiba! Ce bleg eram că mă lăsam lovit de fiecare cuvânt al ei! Şi chiar dacă, m-am convins că prietenia între un băiat şi o fată nu poate exista. Bun, sunt păreri contra, dar pentru mine nu funcţionează. Clar tot ce am este doar prietenia băiat-băiat.

Aş fi mers până în pânzele albe, chiar am ajuns acolo pentru ea, am făcut compromisuri şi nu am regretat acţiunile pentru care am greşit pentru mine în favoarea ei, m-am încurajat mereu să fac ceva pentru ea, cred că am surprins-o de multe ori cu mici atenţii şi cuvinte. Ultima dată când am văzut-o, nu părea afectată – poate o altă mască -. Am lăsat-o în Craiova în drumul meu spre Timişoara. Am coborât amândoi din maşină pentru a-i scoate bagajele din portbagaj. După asta mi-a urat drum bun, succes şi a spus că ne auzim la telefon. Am fost redus la tăcere de dorul vremurilor trecute şi m-am apropiat de ea. Am strâns-o în braţe şi am simţit cum mă strângea şi ea. Care să fi fost atunci scopul? Probabil a revenit la vechiile persoane, la vechiile cunoştinţe sau probabil nu, nu vreau să mai ştiu ceva niciodată.

Tot ce mai am de la ea sunt câteva amintiri pe care le ţin doar pentru mine şi cu mine, de care mă bucur doar de faptul că am fost acolo, nu că am fost cu ea şi două bileţele pe care mi-a scris texte din “Aer cu diamante” şi “Viaţa mea cu Mozart” care probabil vor fi de mult uitate printre personajele din cărţile bibliotecii de acasă. Şi bineînţeles, culoarea de pe acea jumătate de medalion din raftul meu (pe al cărui întreg scria “Forever Friends” – acum pe al ei “ever ends” -) probabil se va ofili şi mai mult, de fapt va muri pentru totdeauna.

Şi culmea, în scrisoarea pe care i-am scris-o mai demult (poate o voi publica vreodată), am încheiat prin “Al tău Vlad, prieten din liceu […]”. Poate acest lucru şi altele au fost şi sunt indicii pentru ruperea, fără cuvinte, a acestei prietenii.

Acum, dacă mă refer şi la sentimentele pe care le mai am, sunt prezente doar nostalgia, dezamăgirea şi visul unei vieţi ce mă va duce departe şi va trezi regretele ei. De prietenie nici nu vreau să amintesc. Să aibă partea ea de prietenia pe care mi-a oferit-o mie. Şi da, POATE sunt rău. Şi ce?

Înapoi cu o lună

banner

Este foarte ciudat, ca după o lună şi ceva să revin şi să scriu pe blog. Nu a fost vorba de lene sau ceva, ci am avut de treabă lucru. Una cu două fac nouă, aşa că cu puţin timp în urmă mi-am început şi eu vacanţa, cel puţin acum se simte. Nici nu ştiu cu ce să încep, dar să mai termin?

În primul rând, tot stresul din lume a fost pe capul meu cu examenul de bacalaureat. Am început prin proba orală la Limba şi literatura română (asta prin iunie, ăhăăă) peste care am trecut cu emoţii frumoase, pot spune chiar cu “Emoţii din literatură“. A fost o plăcere să am o ultimă discuţie cu doamna profesoară şi colegul dânsei chiar despre blog. Mi s-a părut o uşoară ironie ca subiectul extras de mine să fie tocmai despre internet şi bloguri. Am zâmbit, la fel şi domnii ştiind că am un blog şi ne-am împărţit idei şi recomandări despre jurnalele online. În final am ieşit tot cu zâmbetul pe buze din sală şi am respirat uşurat.

Mai apoi a urmat proba la limba engleză care m-a nemultumit puţin pentru că rezultatul la textul audiat a fost puţin peste un total eşec al meu. Nu mă aşteptam să iau un calificativ asemenea şi mai ales acolo. La restul probelor totul a fost ok.

La competenţele digitale, de asemenea, am avut un rezultat foarte bun, ce-i drept puţin sub aşteptări, dar mulţumitor total. Nişte cerinţe pentru pachetul Office şi alte câteva din jurul ariei Windows 7 şi internet nu m-au oprit să punctez la 98.

Probele care într-adevăr au fost de preţuit pentru rezultatul final, au fost cele scrise. Am început, după cum se ştie, la Limba şi literatura română. Un subiect ca pentru matematică-informatică, mi-a pus puţin probleme la partea a treia, suficient cât să obţin punctajul respectiv. Mă bucur că până la urmă a fost şi aici binişor. Apoi, proba la matematică a fost pe placul meu. La cât m-am rugat şi am sperat ca subiectul să fie la fel de usor ca la olimpici, nici nu mi-a trebuit mai mult. Aici însă punctajul obţinut a fost surprinzător. Vreau să spun că mă aşteptam la mai mult, dar ce pot face? Asta este.

Informatica a fost proba la care mi-am pus problema unei contestaţii. Cu toată pregătirea săptămânală pe care am făcut-o de un an şi ceva înainte de probă, nota a fost chiar sub aşteptări. Am recurs la contestaţie şi după asta, a fost o dezamăgire totală. Am obţinut cu 0.1 mai puţin faţă de cât a fost iniţial. Bineînţeles, nota finală a rămas cea iniţială, spre bucuria mea, până la urmă.

Toate emoţiile şi fiorii pe care mi le-a dat examenul de Bacalaureat au fost cu adevărat autentice. În dimineaţa în care se afişau rezultatele, cu părinţii în faţa liceului, colegii şi eu cu inima în dinţi aşteptam nerăbdători. Tresăream la glumele colegilor când auzeam “Iaa! Gata!” şi întorceam repede capul spre geamurile unde se presupunea că o să apară rezultatele. A fost plăcut să fac şi eu asta şi să mă răzbun puţin, dar nu am fost atras mai mult de un minut pentru că începeam din nou să mă gândesc la rezultate. Stând pe scările liceului, am reuşit să gust şi din puţină nostalgie despre vremurile trecute. Nu că aş fi avut eu cine ştie ce viaţă de liceean, dar a fost totuşi o despărţire de nişte persoane speciale sau mai puţin din viaţă cu care am trăit 4 ani pe băncile liceului.

A urmat, după cum am şi acţionat, perioada contestaţiilor şi apoi sfârşitul sesiunii iunie-iulie a examenului de Bacalaureat. Nu m-am gândit niciodată că sfârşitul liceului ar fi putut însemna şi sfârşitul unei relaţii de prietenie în felul în care a fost. Am anticipat că tot finalul va fi trăit din plin până când va interveni inevitabilul, însă am anticipat greşit, venind mai devreme. Despre asta nu vreau să vorbesc şi probabil nu voi vorbi niciodată, părerile îndreptăţite fiind în egală măsură de ambele părţi.

După toată nebunia asta, a urmat împărţirea diplomelor, dosarelor şi altor chestii plictisitoare pentru care a trebuit să pierd vremea la liceu pentru ele. Pe lângă asta au mai fost alte câteva drumuri la liceu pentru câte o adeverinţă, o foaie matricolă, şi aşa mai departe.

Prima zi în care m-am întâlnit cu universitatea la care voi studia, a fost pe 23 Iulie, momentul în care m-am înscris, dar până acolo am mai trecut eu prin nişte emoţii de ziceam că sunt bun pentru sesiunea din toamnă. Toată chestia a fost când m-am interesat (nu prea din timp, ce-i drept) de de actele pentru înscrierea la Facultatea de Matematică-Informatică din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara. Am plecat de la pasiunea mea pentru programare şi pe parcursul a aproape 12 ani de învăţământ, am ajuns la concluzia că vreau şi îmi place la nebunie informatica, deci voi merge şi la facultate pe informatică. Zis şi făcut. În ultimii doi ani de liceu nu am reuşit să îmi stabilesc diferenţele dintre facultăţile în care se studiază informatica şi m-am lăsat convins de numele acestora. Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea Informatică m-a inspirat şi m-a făcut să cred că acolo este locul meu, nefiind cineva care să îmi spună clar unde şi ce se studiază exact. Asta a fost o frustrare de-a mea pe o lungă perioadă de timp până în momentul în care am ajuns în judeţul Caraş-Severin la nişte rude (pentru înscrierea la Universitatea de Vest din Timişoara).

Revenind la “interesarea mea pentru actele de înscriere” acasă fiind şi căutându-mi certificatul de naştere (probabil cel mai preţios act pentru înscriere – n-am de unde şti) am ajuns pe internet să caut informaţii despre cum să îl refac. Da, l-am declarat pierdut şi am bătut un drum până la Craiova pentru a-l reface.

Am ajuns la Starea civilă şi încă de la intrare se observa clar o mulţime de cel puţin 60 de persoane aşteptând afară. Pentru ce?! Nu ştiam. Am îndrăznit să intru cu tatăl meu în curtea respectivă şi iniţial m-am bucurat să aflu că cei care stăteau acolo nu erau pentru aceeaşi problemă ca şi a mea. Biroul pentru probleme cu certificatele era ceva mai retras, încă închis în jurul orei 7:30. La intrarea în clădirea respectivă mai erau câteva persoane, printre care un tip de vârsta mea, ceva mai plinuţ şi cu un tupeu de foarte bun simţ care era în aceeaşi situaţie ca şi mine: “Ia-l tată de unde nu-i!”. Băiatul ne-a povestit toată zarva prin care a trecut cu o zi în urmă, trebuind să se afle printre cei peste 60 de oameni, aşteptând la o coadă infernală să plătească o taxă de numai 2 lei, o taxă fără de care nu putea continua procesul de schimbare al certificatului de naştere. După asta m-a descurajat enorm spunându-mi că certificatul se poate elibera cam într-o săptămână, perioadă în care se termina şi mama lor de înscrieri la orice facultate.

Atunci m-am văzut ca un absolvent de 12 clase picat la examenul de Bacalaureat. Nu mai avea nicio importanţă nota de la Bac, nicio importanţă toată munca mea. Bineînţeles m-am grăbit cu concluziile, dar chiar nu îmi permiteam un eşec ca ăsta şi să fiu ghinionistul din sesiunea din toamnă.

A sosit o doamnă cochetă şi foarte sociabilă şi a deschis camera în care am intrat toţi cei 4, 5 care eram acolo aşteptând de vreo 30 de minute. Am aflat că dânsa este chiar de la ghişeul pe care îl căutam. Am fost înştiinţat în legătură cu toată procedura şi ca să mi se înfrumuseţeze ziua cu câteva zâmbete, am aflat încă o dată că lumea-i mică: doamna respectivă este de origine chiar din localitatea mea. Nu a fost mult până să afle şi tatăl meu asta şi deja ziua începea să fie mai bună. Am fost favorizat prin faptul că doamna respectivă mi-a spus că pot reveni la ora 15:00 pentru a-mi ridica certificatul şi apoi am plecat fericit. Zis şi făcut. Eram pregătit pentru înscriere.

Peste o zi sau două, am plecat din nou de acasă, cu gând de drumeţie până în judeţul Caraş-Severin la nişte rude, la care am stat o săptămână şi ceva. A fost o mare schimbare de planuri în momentul în care mătuşa mea mi-a adus la cunoştinţă faptul că nu Universitatea de Vest este ceea ce îmi trebuie, ci Universitatea “Politehnică” Timişoara, Automatică şi Calculatoare. A fost moment de cumpănă pentru mine, fiindcă ziua următoare urma să merg la Timişoara pentru înscriere. Dosarul pe care îl aveam pregătit era pentru Universitatea de Vest şi am avut foarte puţin timp să îl reorganizez pentru Politehnică, mai ales stresat fiind pentru că nu aveam nişte copii legalizate la diploma de Bacalaureat şi foaia matricolă. Am mers apoi, a doua zi la Timişoara şi cu greu am păşit în universitate. Am găsit locul unde se efectuau înscrieri şi spre surprinderea şi bucuria mea nu a fost nicio problemă. Am primit legitimaţia pentru proba de admitere, apoi am plecat înapoi în Caraş-Severin. Ce să fac, ce să nu fac până pe 23 Iulie (proba de admitere la matematică – mai erau 4 zile), ce mi-a venit mie, am luat şi am studiat siteul oficial. Am găsit probleme pentru admitere, informaţii despre facultate şi materiile care se studiau.

Nu aveam de ales. M-am apucat şi am început să lucrez la matematică pentru admitere. Ore în şir am stat şi am studiat analiză, trigonometrie şi algebră. Şi tot aşa până în ultima zi, înainte de proba mult aşteptată. Cu emoţii şi mai mari, am revenit de această dată în Timişoara şi într-un final am ajuns în sala de examen. Încă 69 de elevi erau în sală cu mine, împreună cu 6 profesori universitari (cred) care ne-au coordonat şi îndrumat în orice problemă şi întrebare am avut înainte de probă. Totul a fost foarte bine pus la punct, subiectele au fost primite exact la timp, instrucţiunile pentru rezolvare erau deja explicate pe tablă şi toată atmosfera a fost una clar academică. Timp de 3 ore am stat cu capul în ciorne şi în foaia de examen şi mi-am rezolvat entuziasmat şi parcă puţin timid problemele. Emoţiile nu au încetat să apară nici după ce am terminat proba scrisă la matematică. Ni s-a spus că lucrările vor fi controlate după ce va fi predată şi ultima. Am rămas cu toţii în sală şi în ritmul aceleiaşi organizari, s-au corectat şi lucrările. Acolo am crezut că o să mă pierd de tot. Înainte să intru în sala de examen, mi-am citit numele pe uşa de la intrarea şi pe lângă mine erau maxim 5 alte persoane care aveau numele începând cu litera “I”. Ei bine, în momentul în care se strigau elevii pentru a le corecta lucrările, ştiu foarte bine că am auzit în jur de 20 cu “I” înaintea mea. Lucrul ăsta a fost culminant pentru mine, emoţiile aproape nemaifiind stăpânite. Într-un final am fost chemat în prima bancă pentru a mi se corecta lucrarea. Bucuria a fost să aflu că am greşit doar 3 dintre cele 12 probleme, dar punctajul a fost cam mic. Am obţinut 73 de puncte din 100 şi media generală a fost în final una care să îmi redea încrederea şi entuziasmul pentru alegerea pe care am făcut-o pentru facultate, după ce mătuşa mea mi-a redeschis ochii larg. A urmat apoi perioada de apoape o zi, perioadă în care s-au centralizat punctajele şi rezultatele finale. Am mers a doua zi pentru a afla la ce am intrat şi pentru a-mi confirma locul. Bineînţeles şi de această dată lucrurile au fost în favoarea mea. Am ajuns din nou la universitate şi printre ceilalţi viitori studenţi care îşi căutau numele pe listele afişate pe geam, m-am strecurat însă nu am reuşit să mă găsesc. Mătuşa mea a fost ceva mai ageră şi mi-a făcut un bine spunându-mi că am intrat la Ingineria sistemelor, Calculatoare şi Tehnologia informaţiei. Am mers apoi să-mi confirm locul, am mai stat ceva timp la o coadă pentru a plăti taxa de înmatriculare şi în final am fost prima dată felicitat ca student al Universităţii “Politehnică” Timişoara de către doamna care se ocupa de confirmări. Înainte de asta părinţii, surioara şi mătuşa mea, şi-au exprimat încântarea înainte de a-mi confirma locul prin felicitări, îmbrăţişări şi emoţii.

Încă de la înscriere şi până la confirmarea locului, toate procesele au decurs cu stricteţe şi o organizare ce nu am mai întâlnit niciodată.

Mă bucur în final că am terminat 4 ani de liceu, de aventură prin viaţă, de încercarea de a deveni om, de sarificiile pe care le-am făcut, de lucrurile şi persoanele pe care le-am pierdut, de suferinţele pe care le-am avut şi mai ales, de munca pe care am depus-o şi curajul pe l-am avut pentru a continua. Toate astea au avut roluri importante în definirea caracterului meu şi conturarea viitorului. Mulţumesc tuturor acestora şi nu numai. Sper, ca de fiecare dată când voi avea ocazia să mă reîntâlnesc cu toate astea, să le mulţumesc.

Oficial, de pe data de 25 Iulie mi-am început adevărata vacanţă.

Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

Mi-am văzut visul cu ochii

Acum trei ani, toată pasiunea mea pentru fotbal a fost la cote maxime, chiar dacă am fost eliminaţi din competiţie. Am fost alături de echipă trup şi suflet. I-am susţinut şi am sperat pentru ei. Întâmplarea, ca de fiecare dată, şi-a făcut de cap. Nu poate nimeni să îi facă ceva. De atunci, involuntar mi s-a format un ideal, pe care l-am descoperit astăzi.

Totul trebuia să fie cum am plănuit, cum am visat cu zâmbetul pe buze şi cu gândul departe. Nicio forţă a naturii nu schimbă acţiunile oamenilor, fie ele şi de schimbare a lumii. Dacă nu îţi iese, nu îţi iese şi gata. Pot să mă mai plâng undeva? Tensiunea trăită în timpul meciurilor, rivalitatea umăr la umăr, câştigarea campionatului de fotbal, fericirea de după şi sentimentul de finalitate simţit la terminarea celor patru ani de liceu ar fi fost cu mult mai frumos, faţă de povestea tristă de acum.

Un gol în ultimul minut a schimbat radical de ordin mare situaţia. Lupta a fost dusă până la loviturile de pedeapsă la care nu am reuşit să ne impunem. La fluierul final am plecat toţi capul şi ne-am îndreptat spre vestiare cu durerea gândului că dacă am fi făcut fiecare puţin mai mult, eram în locul celor care săreau de bucurie în sala polivalentă. S-a creat confuzie pentru că toţi aşteptam acest campionat de ceva ani încoace şi aveam certitudinea că nimic nu ne va sta în cale.

Să-mi vină să mă iau de păr şi să ţip? Îmi păstrez calmul, rămân tăcut, înghit în sec, suport usturimea din genunchi şi îmi accept consecinţele rezultate din greşelile mele. Greşeala a fost făcută. Până la urmă a fost un meci de fotbal, dar reuşesc rapid să îl compar cu idealurile mele şi situaţiile care ar putea foarte uşor să mă pună în ipostaza de a da greş.

Acest campionat a fost la fel de gândit ca şi examenul de bacalaureat ce va urma. Cu toată pregătirea şi exerciţiile pe care le-am făcut şi le fac, pot foarte simplu să nu am rezultatul mulţumitor, ba mai mult să fie mult sub aşteptări. Prin asta mi s-a demonstrat că oricând te poţi împiedica.

Mi-am văzut visul cu ochii din momentul în care am condus echipa adversă. După asta, totul are o întorsătură usturătoare şi o poveste asemenea.

Aşteptare

După o zi în care toată pulsaţia gândului meu a luat pauză din cauza răcelii, ajung acasă îngândurat şi cu aceleaşi întrebări despre mine şi prietenul meu.

Am început din nou să visez după cum vreau să trăiesc – o mică greşeală pe care încă o fac. Uneori fac abstracţie de tot ceea ce a însemnat rău în viaţa mea, cuvinte care nu şi-au avut locul şi persoane pe care nu aş fi vrut să le am prin preajmă şi mă bucur numai de imaginile create de gândurile mele şi amintiri.

Nu ştiu de ce, dar astăzi, după ce am ieşit de la liceu, aş fi vrut să fiu liber şi să nu mai conteze trecutul. Trecutul ăla despre care eu cred cu tărie că nu are nici o importanţă în viaţa mea, dar care evident îşi face simţit accentul. Deci mă mint singur. Speram la o minune sau este mult spus? O privire mai îndeaproape, nu ştiu, ce m-ar fi făcut mai fericit?

Întrebarea “Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat?” mă macină în permanenţă şi mă distrage puternic de la tot ceea ce încerc să fac. Asta nu-i bine pe moment şi nu ştiu nici dacă va fi bine în viitor.

Îmi permit să o citez pe Adriana dintr-un articol precedent (“Să fie oare posibil?“) şi să rămân şi mai mult îngândurat cu privire la acest fapt:

[…] Fiecaruia dintre noi i se intampla acest lucru cel putin o data in viata… iar amintirile asupra acestei indragosteli “nestiute” ne vor bantui mult timp… fara sa punem un accent foarte mare pe ele.. fara sa stim pana la urma

Personal, este riscul meu pentru că nu văd o viitoare oportunitate în aflarea răspunsului, ci numai amăgirea sufletului meu. Adică nu mi-aş putea ierta rănile făcute în timp şi nu aş fi împăcat cu mine dacă totuşi, m-aş afla în ipostaza de a retrăi dorinţa.

Sunt multe cuvinte nespuse aici şi cred că aşa vor rămâne până la urmă, înţelegând numai eu ceea ce am scris, tăcerea lăsând timpul să le aranjeze într-o ordine care să-mi convină într-un final, deci să le rezolve.

Pot lua, desigur, ca punct de reper pentru un nou început, adevărul despre teoria “acum este prea târziu” şi poate aşa reuşesc să trec peste. Nu am crezut că voi fi atins de arsura unor astfel de sentimente. Caracterul meu tăcut şi liniştea pe care o posed au făcut din acest gând de-o vară, unul de neuitat. Nu am ajuns să mă cunosc dacă mi se întâmplă astfel de lucruri. Poate nu-i adevărat, dar am impresia că nu ştiu ceva despre mine. Şi acel ceva este un ceva mare :-s. Îmi este frică de momentul în care voi fi surprins de aflarea lui.

Oricum, până atunci, e cert că mai am de lucrat la mine şi mai mult de atât, de lucrat la “pentru mine”.