Am ajuns la start

16 Decembrie 2011 – ziua, luna şi anul în care am început să mă exprim pe acest blog. Acea zi înseamnă un start pentru mine ca blogger şi o privire în oglindă pentru sufletul meu. Bune, rele, cred că am gustat din majoritatea şi sunt oarecum împăcat cu mine şi cu ceea ce a putut să-mi rezerve viaţa până în acest moment.

Dacă dau puţin timpul în urmă, redescopăr momentele mele de suspans, trăirile unor dorinţe, schimbări, mici dezamăgiri, întâmplări, emoţii din literatură şi alte lumi,  gânduri de Decembrie, împăcări cu sufletul, uimiri, indiferenţă, evenimente din viaţă, poveşti ale unor necunoscuţi împărtăşite cu mine, vise descrise şi dorite, planuri şi schimbări de planuri,  locuri, plăcerea timpului petrecut cu prietena şi familia, călătorii, amintiri mai ales, păreri despre adevăr şi existenţă, regrete, zâmbete, despre prieteni, despre viaţă, teamă, oglindă pentru mine, sentimente, singurătate, realizări, eşecuri, cărţi, drumuri la întâmplare, valori descoperite, alegeri, nehotărâri, oameni, timp, încurajări personale, blogul meu, iubire şi ură,  pulsaţii, dor şi durere, nostalgie, melancolie, tristeţe, suflet, lupte cu mine şi oameni, tăcere, diferenţe, momente, aşteptări, cuvinte nespuse, posibilităţi, incapacitatea de a mă regăsi, stări, revoltă,  zile, noi orizonturi, poveşti, copilărie, naivitate. Şi în final ajung în Decembrie 2012 prin Cuvinte risipite.

16 Decembrie 2011 înseamnă şi un număr de 172 de articole, 802 comentarii, alte nu ştiu câte pagini şi numere fără importanţă. Personal cred că blogul a avut o influenţă asupra mea, chiar dacă nu îmi dau seama ce fel.

Păi? Mă bucur că am ajuns până aici. Ar putea fi un motiv bun de a continua şi de a învăţa din toate greşelile pe care le-am făcut în acest an. Eventual şi din realizările cu zâmbetul pe bune. Plăcute au fost acele momente 8->. Când am obţinut permisul de conducere, când am avut de câştigat la diferite concursuri din blogosferă, când m-am relaxat, când am visat, când mi-am îndeplinit visele, când am trăit momente remarcabile, când mi-am pus sufletul pe masă, când am participat la evenimente culturale şi sportive, când am ascultat muzică, când mi-am dorit, când am descoperit lucruri importante din viaţă, când am primit palme pentru a mă trezi, când am avut ceva de învăţat din toate, când a ieşit soarele, când am fost încântat de prezenţa Laviniei pe blog, când am primit emoţii, când am vrut să plec, dar am rămas, când am plecat şi m-am întors, când am avut ocazia, când am citit şi am trăit, când am avut ce să discut cu mine şi cu sufletul meu,  când am descoperit că am rămas la fel, când, când şi când.

Şi toate astea au fost pe scurt. Aş fi putut să le descriu pe toate într-un mega articol, la fel cum aş fi putut să le trăiesc pe toate diferit după bunul plac, dar nu am făcut-o. În coninuare rămâne de văzut ceea ce voi face. Voi mai creşte, voi mai visa, îmi voi mai dori, voi mai scrie.

Mă amuză puţin faptul că am ajuns până aici pentru că nu credeam. Acum că am şi văzut asta, clar nu o să mă opresc, indiferent de feedback-ul primit din partea vizitatorilor. Uite că în cele din urmă nu este aşa de important ca cineva să citească ceea ce am scris. Sunt sigur că multe articole plictisesc cititorii, dar pe mine, cele mai multe, mă emoţionează. Sunt ale mele, scrise în momente de singurătate, cu atenţie sporită şi cuvinte alese din suflet. Nu mă poate demoraliza nimeni în această privinţă. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine – să scriu despre mine -, chiar dacă nu mă cunosc în totalitate. Voi scrie mereu articole personale.

Şi da, blogul este o versiune îmbunătăţita a vechiului meu jurnal.

Viaţă cu regrete

Nu ştiu cum reuşesc ca în fiecare sărbătoare să las loc melancoliei. Apar regrete şi mă gândesc serios la urmările pe care le poate avea o viaţă în singurătate. Tot aştept momentul ăla, dar m-am cam săturat de aşteptare.

Mai devreme am citit un articol la Vienela şi mi-am dat seama că pe blog chiar nu poţi scrie ce simţi cu adevărat, sau ceea ce vrei să spui cu adevărat. Adică ştiam asta, dar nu sesizam acest fapt.

În multe dintre articolele mele (cele mai multe pe această temă “tristă” să zic) nu am expus clar sentimentele pe care le am, tocmai pentru a mă proteja oarecum de gura lumii :-s. Am folosit procedee expresive pentru a masca ceea ce mi se întâmplă. Sigur, aş fi bucuros şi aş aprecia dacă cititorii mei şi-ar da seama despre ceea ce tot încerc eu să explic în acest tip de articole personale.

Asta fiind o paranteză. Acum nu ştiu cum ar fi mai bine, să o dau în metafore – poate nu o să mai înţeleg eu nimic, să nu o dau – poate o să-mi fie încălcată intimitatea :-<

Ceea ce-i adevărat este că trăiesc cu regret:(. Cea mai bună prietenă (Lavinia) mi-a spus asta, dar nu am crezut. De atunci tot am început să-mi dau seama că aşa este şi a început, în acelaşi timp, să îmi pară rau. Totul degeaba. M-am tot găndit la relaţiile dintre oameni, la comportament, la cum se percep unii pe alţii şi eu tot distant sunt.

O întrebare căreia îi caut răspuns ar fi: “De ce atunci când găseşti o floare, trebuie să nu aibă o petală, să aibă spini, să nu aibă culoare, să nu miroase frumos, să aiba frunzele rupte sau să fie ţinută în mâna murdară a altcuiva?” (poftim aici am folosit mijloacele de mascare de care ziceam mai sus :-s)

Aşa, multe aspecte ale vieţii care mă necăjesc, mă dezamăgesc şi mă umplu de regret. Poate de aici am şi această personalitate solitară, serioasă, fără pic de fericire în care soarele a cam început să apună, sau chiar de la un singur aspect, singur.

O altă vară

Involuntar mă simt ca acum trei veri. Cel puţin simt că acele vremuri au trecut repede şi cu greu abea mi le mai amintesc. Uite că vara de care credeam că nu o să mai uit niciodată tot mi-a fost suflată din gând. Nu mai ştiu dacă prin 2008 sau 2009 mi-am făcut acea promisiune: vechiul meu prieten şi cu mine ne-am propus ca în acea vară să facem imposibilul. Am vizitat locuri pe care nu credeam şi nici nu aş fi putut să gândesc că sunt aşa de frumoase şi de interesante. Entuziasmul nostru l-a adus lângă noi pe încă un prieten, vechi şi el, de-al nostru. Am colindat în fiecare zi, în fiecare zi fiind alte momente memorabile. Nu conta oboseala pe care o aveam la sfârşitul zilei, nu contau spusele celorlalţi despre cum lipsim noi toată ziua de acasă, conta numai promisiunea de care trăgeam cu dinţii să o respectăm. Până la urmă promisiunea de care tot vorbesc a devenit un principiu.

În 2009 am gustat romantic din legătura pe care am avut-o cu iubita mea. A fost prima şi da, nu se poate uita 8->, dar în cele din urmă păcatul a fost făcut.

Tot în acea vară am vizitat împreună cu familia Mănăstirea lui Manole din Argeş, am fost la barajul de la Lacul Vidraru şi călătoria a fost una dintre cele mai frumoase de până acum, timp petrecut cu familia – momente de aur.

Ar fi frumos ca şi în acest an să pot să mă simt împlinit cum chiar îmi doresc cu adevărat, sau ca în acest an să mă mai simt ca în acel an :-< De atunci s-au schimbat multe şi nu încetează să se schimbe, au trecut multe şi nu încetează să treacă. Mă doare că sunt momente triste care până la urmă fac parte din viaţă. Mă mai doare şi faptul că mă încurajez, fără să-mi dau seama de realitatea crudă.

Îmi scapă ceva. Totuşi parcă îmi dau seama. Ce aş vrea este să nu-mi dau seama prea târziu :-s

Un motiv în plus

Mă uit aşa pe bloguleţul meu şi observ foarte relaxat că dintre articolele pe care le am, nu le mai reţin pe toate. Sincer iau acest fapt ca fiind unul pozitiv. Acum întrebarea este “De ce?”.

Simplu! Personal îmi face o foarte mare plăcere să le recitesc. De multe ori le reiau şi le studiez, dar mă opresc pentru că mă gândesc că plăcerea ar fi şi mai mare dacă aş mai lăsa să treacă un timp. Stiu că voi găsi motive pe care să ma amuz, care să-mi amintească de trairile pe care le-am avut în trecut, care să-mi trezească vise uitate sau să mă motiveze mai departe. Găsesc în toate astea o sensibilitate aparte care nu mă lasă să uit de mine şi de găndurile pe care le-am pus în rânduri, aici.

Nu ştiu dacă ăsta este momentul potrivit pentru acest articol, dar devreme ce am această pulsaţie, pot să ma afirm 🙂

Cel mai mult îmi place să recitesc amintirile. Reuşesc să mă regăsesc de fiecare dată şi de fiecare dată am aceleaşi sentimente şi emoţii. Mă simt extraordinar – un cuvânt pe care rar îl folosesc. Bineînţeles, pe parcurs, amintirile sunt completate de A mai trecut un an, Prin clasa a IX-a, Schimbări involuntare şi poate şi altele. De asemenea îmi place să mă caut în Chestionarul lui Proust, unde zâmbesc…

Şi iată că am reuşit să fac şi un Top 5 al articolelor pe care le prefer cel mai mult în orice moment. Cum am mai spus, o plăcere 8->

Dragă jurnalule…

Aş fi putut să fac un adevărat jurnal din acest blog, dar cine ar mai fi interacţionat cu mine? Atunci ar fi fost personal în adevăratul sens al cuvântului. Ar fi fost cu articole despre întâmplările de zi cu zi şi aşa ar fi dus spre o axă monotonă a timpului. Titlul articolului îmi aduce aminte de vechiul meu caiet tip 2 în format A4 pe care îl numeam “Jurnal” şi în care începeam în fiecare seară să scriu despre ceea ce am făcut in ziua care tocmai trecea. Şi acum îmi aduc aminte de acel creion cu vârful gros, lipsit de vizite la ascuţit şi cu care ma chinuiam să scriu măcar o pagina in aşa zisul jurnal, în ciuda cuvintelor groase pe care le scotea.

Mereu începeam cu “Dragă jurnalule” şi, dacă îmi aduc bine aminte, terminam cu un salut sau o urare de bine;)) Aveam in jur de 12, 13, hai 14 ani şi acum nu prea-mi vine să cred că am strâns ceva pagini scrise in el 8-> Ideea tristă din această amintire este că l-am căutat, dornic să văd cum gândeam atunci, ce secrete mai aveam, în afară de cele pe care mi le amintesc şi cel mai important, mi-aş dori sa recitesc prima pagină. În ea făcusem cunostinţă cu “el”, mă prezentasem şi începusem să îi înşir toţi prietenii mei, exprimarea iubirii faţă de echipa mea preferată de fotbal, visele mele şi alte întâmplări, astfel încât “să ajungă la zi” cu informaţiile despre mine, în cele din urma personificând jurnalul.

De mult timp sper că într-o bună zi îl voi găsi printre vechile caiete din pod, cu acea copertă maronie şi locul pentru eticheta numelui. Da! La un moment dat devenise caiet pentru o materie (care, nu mai ştiu) şi îi lipisem paginile scrise cu banza adezivă. Acum mă gândesc că arată ca o carte foarte veche cu pagini ca ale unei hărţi de comoară. Oricum, carte nu este, hartă nu este, dar o comoară – sunt sigur!