Stare de dor

Azi m-am trezit la fel de nefericit cum am adormit. Viaţa la care visez este aşa de dulce încât am impresia că o aveam cândva şi am pierdut-o în urma unor greşeli care au venit poate din intenţiile mele de a o ţine la infinit. Tocmai că aceste greşeli le-am făcut înainte să o am şi aşa nu mai am nicio şansă la ea. Toate imaginile pe care le am despre ea sunt luminate de mult soare, pline de duioşie, lipsite de greutăţi, fără limite ale gândului, fără griji, doar eu şi cu o “ea” care să îmi inspire numai zâmbete. Să nu depindem de nimeni şi nimic, să nu ştim că există război între nevoi şi plăceri, să fim două aripi care nu pot zbura una fără alta, să visăm în acelaşi timp, să fim de acord cu fiecare lucru, să ţinem unul cu altul, să nu existe motive care să ne facă să ne destrame şi mai ales, să ne simţim stările sufleteşti numai din priviri.

Puţine sunt cuvintele astea pentru a descrie tot ce simt, dar şi mai puţine (chiar deloc) sunt persoane care să facă asta împreună cu mine. Nu vreau să vorbesc pentru că nu are sens să spun că mă simt aşa. O să primesc veşnicele cuvinte de încurajare. Un lucru cert nu pot să văd de la nimeni. Tot ce pot să fac în continuare este să tac şi să merg mai departe încet şi sigur, fără alte cuvinte din partea mea.

Am avut pretenţii de la viitor şi după starea mea de acum, au fost foarte mari pentru că nici nu au început să se clădească. Am distrus începuturi şi am luat-o de la capăt doar din iluzia că poate fi mai bine, că pot fi fericit exact cum mi-am dorit vreodată. Realizez că nici eu nu ştiu care este sursa nefericirii mele. Motive am, însă ele doar amplifică tristeţea mea, eventual o întreţin. Să tot privesc spre mai departe, îmi este uşor, dar cine să facă ceea ce vreau pentru acel mai departe? Descurajat şi inofensiv sunt, aşa că şanse din propria putere nu am.

Cum am mai spus, sunt resemnat şi aşa o să rămân până în momentul când o să întâlnesc situaţia care să mă facă să trăiesc fiecare zi cu lacrimi de durere astfel încât să îmi schimb gândirea şi comportamentul. Asta ar fi ultima soluţie. Acum nu mai am nicio tragere de inimă. Orice lucru l-aş face, devine fără importanţă prea mare pentru mine. Involuntar am ajuns aşa şi involuntar nu mai vreau nimic de la nimeni. Şi în acelaşi mod nu îmi ofer atenţia. Nu am primit ceea ce a trebuit la momentul oportun şi acum mă pot descrie doar ca un ne-om obsedat, frustrat, lipsit de viziunea pentru lucrurile valoroase cu adevărat, iar percepţia mea fiind coruptă de oameni care îşi respectă dispoziţiile de a se supune aceloraşi concepţii despre lucruri care sunt pentru toţi comune. În concluzie gândul meu a fost negativ influenţat şi acum sunt pătimit.

Pe de altă parte, aş putea să zic că este bine că mă simt aşa (sunt aşa) pentru că odată şi-odată trebuie să mi se demonstreze că ce-i al meu, e pus de-o parte. Doar nu sunt eu oaia neagră tocmai cea care nu o să primească binele. Ar fi şi culmea.