Gânduri

Clar am o problemă. Sărbătorile ar trebuie să fie un motiv de bucurie, dar din câte simt, este un motiv de întristare. De ce? Pentru că ştiu că nu pot să fac ceea ce doresc. Adică să fim independenţi, să trăim în afara timpului, doar noi, să avem zile de neuitat, zile care să-mi umple golurile din aceeaşi perioadă ale anilor anteriori. Cine? Noi. Care? Eu şi cealaltă parte a mea, perfecţiunea pe care o caut de o viaţă :-<. Ştiu că visez mult şi sper şi mai mult, dar în acelaşi timp ştiu şi cum visele nu se împlinesc sau se spulberă sub ochii mei. Woow! Iar ştiam asta şi nu sesizam.

Când respir simt cum îmi trece un fior rece prin plămâni. Mă gândesc la ale mele şi mă doare şi mai rău. Este puţin cam peste legile fizicii ca de la un sentiment necunoscut să ajung la simţul fizic :-s.

Îmi este greu să recunosc cum mă simt singur pentru că îmi este puţin ruşine. Nu vreau să fiu întrebat “De ce?” pentru că nu ştiu să răspund. Mă aflu iar în starea aia de “am nevoie de …, de … şi de …”, “uită-te şi la mine şi întinde-mi o mână”, “stai lângă mine şi fă-mă să te simt” sau ceva de genul ăsta. Pe scurt singurătate. Veşnica singurătate.

Stau şi mă gândesc aşa, oare cum pot unii să aibă ceea ce nu am eu şi tot să nu fie mulţumiţi. Răspuns, ei nu şi-au dorit niciodată ceea ce nu am eu :-<. Dar dacă vreau ceva, cum pot să nu-mi doresc asta? Nu-i posibil să primesc ceea ce nu vreau.

Sunt greu de cap şi de înţeles, nu? Ştiu. Nici eu nu mă mai înţeleg. Chiar am nevoie de o minune în viaţa mea. Sunt descurajat, dezamăgit. Reeeeepede ajung aici. Ce bine mi-o fi şi miee :-<.

De fapt, nu. Am ceea ce mi-am dorit. Am partea aia pe care o caut. Am jumătatea care credeam că-mi trebuie, dar este posibil să nu fie cea potrivită. Clar. Şi acum ce pot face? Să sper că ce? Nu vreau să mai sper nimic pentru că iar o să cobesc şi iar o să rămân cu ochii în soare şi cu speranţele mele în ochi.

Aşteptare

După o zi în care toată pulsaţia gândului meu a luat pauză din cauza răcelii, ajung acasă îngândurat şi cu aceleaşi întrebări despre mine şi prietenul meu.

Am început din nou să visez după cum vreau să trăiesc – o mică greşeală pe care încă o fac. Uneori fac abstracţie de tot ceea ce a însemnat rău în viaţa mea, cuvinte care nu şi-au avut locul şi persoane pe care nu aş fi vrut să le am prin preajmă şi mă bucur numai de imaginile create de gândurile mele şi amintiri.

Nu ştiu de ce, dar astăzi, după ce am ieşit de la liceu, aş fi vrut să fiu liber şi să nu mai conteze trecutul. Trecutul ăla despre care eu cred cu tărie că nu are nici o importanţă în viaţa mea, dar care evident îşi face simţit accentul. Deci mă mint singur. Speram la o minune sau este mult spus? O privire mai îndeaproape, nu ştiu, ce m-ar fi făcut mai fericit?

Întrebarea “Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat?” mă macină în permanenţă şi mă distrage puternic de la tot ceea ce încerc să fac. Asta nu-i bine pe moment şi nu ştiu nici dacă va fi bine în viitor.

Îmi permit să o citez pe Adriana dintr-un articol precedent (“Să fie oare posibil?“) şi să rămân şi mai mult îngândurat cu privire la acest fapt:

[…] Fiecaruia dintre noi i se intampla acest lucru cel putin o data in viata… iar amintirile asupra acestei indragosteli “nestiute” ne vor bantui mult timp… fara sa punem un accent foarte mare pe ele.. fara sa stim pana la urma

Personal, este riscul meu pentru că nu văd o viitoare oportunitate în aflarea răspunsului, ci numai amăgirea sufletului meu. Adică nu mi-aş putea ierta rănile făcute în timp şi nu aş fi împăcat cu mine dacă totuşi, m-aş afla în ipostaza de a retrăi dorinţa.

Sunt multe cuvinte nespuse aici şi cred că aşa vor rămâne până la urmă, înţelegând numai eu ceea ce am scris, tăcerea lăsând timpul să le aranjeze într-o ordine care să-mi convină într-un final, deci să le rezolve.

Pot lua, desigur, ca punct de reper pentru un nou început, adevărul despre teoria “acum este prea târziu” şi poate aşa reuşesc să trec peste. Nu am crezut că voi fi atins de arsura unor astfel de sentimente. Caracterul meu tăcut şi liniştea pe care o posed au făcut din acest gând de-o vară, unul de neuitat. Nu am ajuns să mă cunosc dacă mi se întâmplă astfel de lucruri. Poate nu-i adevărat, dar am impresia că nu ştiu ceva despre mine. Şi acel ceva este un ceva mare :-s. Îmi este frică de momentul în care voi fi surprins de aflarea lui.

Oricum, până atunci, e cert că mai am de lucrat la mine şi mai mult de atât, de lucrat la “pentru mine”.

Să fie oare posibil?

Decât am auzit oameni spunând că s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama şi că au iubit fără să-şi dea seama. Aici intervine întrebarea mea: “Să fie oare posibil aşa ceva?” şi, poate mai rău, “Să fie oare posibil să mi se întâmple şi mie?”. Astăzi mi-a fost pusă întrebarea cum că dacă am început să simt ceva pentru cineva anume din trecut. Am ezitat să răspund, dându-mi timp de gândire câteva secunde bune şi am fost ameţit de iluzii. Am scuturat rapid din cap şi am revenit la realitate cu un răspuns negativ, evident.

Apoi clar am rămas pe gânduri cu ideea că dragostea s-ar putea exprima pentru mine în alte feluri de care nu am nici un habar. Deci ar fi o chestie dacă  ceea ce am spus să fie adevărat.

Sigur că există momente când mă gândesc la trecut şi zâmbesc cu duioşie, dar ce a fost a fost şi rămâne trăit în trecut acolo cu cine am fost. Mă mai mint câteodată şi nu ştiu cum îmi zboară mintea la posibilitatea de a fi continuat. Poate ar fi fost ok, poate nu, nimeni nu ştie. Ce-i drept este că, în contra opiniei mele, trecutul îşi face şi el loc printre prezent şi uneori mă ţine acolo cu acelaşi suspans şi aceeaşi plăcere.

Nu neg, îmi place. De aia au fost momente frumoase, pentru a mă bucura de amintirea lor şi mai târziu.

Şi am mai descoperit un lucru foarte frumos. Când, undeva acum câţiva ani, aveam dorinţa de a trăi evenimentele altfel, cu cineva, tânjeam după sensibilitate şi cineva lângă mine, recent am realizat acele dorinţe şi fără să-mi dau seama au fost exact cum mi-am dorit cândva. Pe scurt, dorinţe nematerializate din trecut, au fost onorate cu “vârf şi îndesat” în vara care trecu. Asta mă face să am încredere că visele mele de acum, vor prinde viaţă undeva în viitor.

Cumva, viaţa mea este organizată pe straturi suprapuse care au o legătură în raport cu timpul. Mă bucură asta :).

Noi orizonturi

Tot mă gândesc că atunci când am luat în glumă ceea ce trebuia să tratez cu seriozitate a fost şi va fi greşeala vieţii mele. Ok! Sunt de acord. Am fost luat prin surprindere când mi-am dat seama brusc de acest lucru. Durerea se alină când îmi amintesc că ceea ce trebuia să-mi aparţină, se află acum sub alte aripi albe, dar în acelaşi timp mă tine amorţit şi greeeu mă lasă să ies din această stare. Nici acum, nu ştiu dacă să mă bucur sau nu pentru ceea ce am făcut, pentru că am fost eu 100%.

Dar mă mai şi gândesc că dacă aş fi luat decizia care, presupunând acum că m-ar fi făcut fericit, nu aş fi fost cumva egoist şi în tot acest timp aş fi ascuns un plan bine elaborat şi răutăcios, în acelaşi timp, numai pentru plăcerea sufletului meu?

Mi-aş cam răspunde cu “Ba da!”, dar dacă privesc mai bine lucrurile şi las eu visele, principiile, dramele şi modestia mea la o parte, revin la realitate şi la culorile ei întunecate, mă bucur într-un final că altcineva poate acum zbura în locul meu. Bineînţeles, plecăciunile mi-au fost dedicate exclusiv, nu am nici o  completare de făcut.

Eu rămân acum cu regretul şi nostalgia cu privire la faptul că puteam fi eu acel zburător care să se înalţe până mult peste nori şi să trăiască altfel, o viaţă altfel, diferită, schimbată total, cu vise din trecut acum îndeplinite şi cu gândul la mai departe.

De fiecare dată când mă gândesc la aceste lucruri, simt cum mă resemnez rapid după ce toate îmi zburdă rapid din cap, mă încurajez şi îmi spun că “zborul” pe care aş fi putut eu să-l am, îl are altcineva, la fel de important ca mine. Îmi mai spun că aş fi fost egoist dacă aş fi făcut alegerea respectivă şi aşa elimin orice picătură de nehotărâre din mine. Mă bucur pentru cine merită sacrificiul meu şi merg mai departe :). Încă mai sper la dorinţele celui căruia îi sunt personaj şi am încredere din ce în ce mai mult că într-o zi va fi exact cum îmi doresc să fiu acum, chiar dacă atunci voi dori altceva. Mă voi mulţumi cu ceea ce voi avea.

Din nou dragă suflete, iartă-mă!

Poem pentru prieteni [ORIGINAL]

Poemul anterior, după cum am spus, a fost modificat şi dedicat cele mai bune prietene a mea, aşa că aici se găseşte varianta originală.

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii,
nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri,
dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău.
Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.
Nu pot să te opresc să nu te împiedici.
Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele.
Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.
Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te,
dacă îmi vei cere.
Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale,
dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul.
Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…
si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.
Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.
Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.
In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele.
Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.
Dormi fericit…
Răspândeşte vibraţii de iubire…
Ştii că suntem aici în trecere.
Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi.
Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.

Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta…
Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten.

Autor: J.L.Borges