Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.

Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

Când o să plec…

Aşa de dimineaţă (dimineaţă acum la ora 11) ajung să văd şi mai adânc egoismul oamenilor. Şi nu că ar fi ceva rău. Înţeleg, vor ce-i mai bine pentru ei, dar nu există nimic care să îi distingă unii de alţii. Nici măcar iluzia aia pe care o aveam. Nimic nu este perfect şi nu o să fie în viaţa mea. Oriunde m-aş duce şi orice aş face.

Ei nu pot face să existe poveşti frumoase de viaţă, nu pot face să nu mai existe cuvinte, nu se pot gândi nici măcar o secundă la suflet şi simţurile lui. De aici nici nu îşi mai pot da seama de alte suflete neîmpăcate. Ăsta este omul şi aproape tremurând de emoţie îmi pare rău să recunosc că şi eu fac parte din lumea lor. Sunt cei care au impresia că suntem la fel şi eu care ştiu asta. Şi fac anumite lucruri în aşa fel, încât îmi taie toate căile de a mai încerca să mă realizez. Mai mult de un minut nu reuşesc să visez şi să-mi fac iluzii că sunt la pământ. De unde m-a lovit şi cine, nu ştiu şi nici nu vreau. O să mă ridic singur, nu am nevoie de nici o mână de ajutor. Toţi sunt la fel, mai ales toate-s la fel!

Şi noi vrem să dobândim originalitate, bunătate în suflet sau te mai miri ce şi abea dacă putem lua o decizie în favoarea momentelor frumoase. Acum aş putea să fiu şi eu răutăcios şi să spun în gura mare că nu voi fi împăcat până nu voi ajunge să iubesc cu adevărat, dar nu spun, la fel cum nu spun nici că am făcut sacrificii sufleteşti pentru binele altuia sau că îmi bat capul degeaba şi pierd timpul sau că, virgulă, când o să plec nu o să mai rămân deloc şi nu o să mă mai întorc. Pentru că măcar încerc să fiu bun. Nu zic că sunt bun şi diferit pentru că o să sune ca şi cum m-aş lăuda. De fapt nici nu-mi pasă. Da, sunt mai bun şi diferit.

Cei care merită toată atenţia, timpul, viaţa, faptele mele de duioşie şi cuvintele frumoase sunt familia mea şi poate adevăraţii prieteni. Strict şi atât. În toţi anii ăştia am făcut greşeala de a creşte cu gândul că este mult roz şi că pot fi fericit oricum. Acum bine că mi-a fost pusă piedică să nu ajung să mă lovesc cu capul de tocul de sus.

Ştiu foarte bine că aici am aruncat cu cuvinte grele şi nu mă doare nici o scamă din suflet. Ceea ce mă deranjează foarte mult este faptul că nu aflu lucrurile aşa cum sunt, exact de unde trebuie, ci trebuie să le visez eu ca apoi să primesc palma când mi le şopteşte cine ştie ce rândunică sub nu ştiu ce ton.

Dragoste? Oare ce să mai însemne asta? Eram pe punctul de a publica articolul şi am văzut acest cuvânt în lista de etichete. Am bufnit în râs pentru o secundă şi am dat drumul ironiei :)).

Acum să curgă lacrimi! …