Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Micuţa

După jumătate de an
În care n-am mai scris nimic,
Am pierdut ceva foarte de preţ.
Inima ta să plece, nu pot s-o opresc.
A început frumos cu un sărut graţios,
Ascunşi de lume, de vânt, de soare,
Într-un loc unde totul începuse să prindă culoare.

În scurt timp a urmat primul te iubesc,
După o zi în care lacrimile tale mi se lipisera de piept.
Nu am putut să-ţi spun…
Cu toate c-aş fi vrut
Să te privesc adânc, să-ţi spun ce simt, apoi să te sărut.

Un înger pe pământ stă chiar în patul meu,
Nu pot să îl trezesc, îmi este foarte greu.
Aştept să se trezească.
Stai… a deschis ochii deja…
Mă priveşte, o privesc,
Apoi mă întind şi eu uşor lângă micuţa mea.

Nişte vorbe spuse în vânt,
Cuvântul despărţire nu aş vrea să-l mai aud.
De ce am spus asta?
În veci nu îmi voi putea ierta aşa ceva.

Am rămas doar cu jumătate,
Cealalta e la tine
Şi-acum trăiesc în singurătate,
E scrum în mine.
De ce ai plecat, chiar te iubesc?
În câteva zile chiar am ajuns să simt
Că lângă tine pot să simt că traiesc.

Tu nu-nţelegi că fără tine
Îmi este tot mai greu?
Nimeni nu ar mai şti să te iubească
Cum te-am iubit doar eu.

Mi-e dor de tine, mi-e dor să te ating
Buzele tale fine, nu le mai simt.
Poate ai uitat ce-ai spus,
Tin să-ţi aduc aminte
Că sentimentul de iubire nu se spune în cuvinte.

Nu ţi-am spus că te doresc
Am vrut să-ţi dovedesc.
Dacă m-ai fi lăsat
Ţi-aş fi arătat adevăratul
Sens al cuvântului te iubesc.

Micuţa mea întoarce-te la mine!
Prin aceste versuri am vrut să îţi arăt
Că ţin cu adevărat la tine.
Aştept să-mi spui dacă rămâne-aşa,
Sau de mâine voi fi grăsuţul tău
Şi tu micuţa mea…

Autor: Gruia Bogdan

Demonul

Sânge de demon prin mine curge,
Şi inima simt cum pulsează frig
Puţini cei care pe suflet mă pot unge
Şi mă pot face un înger să devin.

E prea frumos să dorm adânc,
Închis în visul de cusur
Şi doar cu soarele pot să paşesc
Pe un tărâm plin de nebuni.

Am fost răcit de focul iadului
Ce n-a putut să mă cuprindă,
Cu timpul poate voi deveni
Acea fiinţă pe care o văd într-o oglindă.

Şi sunt un demon părăsit
Ce încerc să mă ascund în întuneric,
Dar focul ce pe inimă arde mohnit
Mă dă de gol tot timpul.

Începe să se aprindă acea flacără din mine,
Mă dă de gol din ce în ce mai mult
Şi simt că înnebunesc fără tine.

Nu pot să dorm sau dacă aţipesc
Pe tine nu pot să te visez.
Şi uşor uşor încep să mă îngrijorez…

Un demon părăsit
În liniştea deplină
Doar cu focul lângă el
Care plânge şi suspină.

Sper că n-ai plecat din ale mele vise
Să stau închis în negrul meu
Şi cu luminile stinse.

A încetat să ardă focul ce m-a cuprins,
Se pare că frigul iadului l-a stins.

Nu te mai vad… nu te mai simt…
Îmi spun că totul e bine, dar stiu că mint,
S-a stins… a ars… s-a dus tot…
E numai scrum în mine,
Sentimentele poate s-au stins
Dar se vor aprinde lânga tine.

Autor: Gruia Bogdan