Gânduri

Clar am o problemă. Sărbătorile ar trebuie să fie un motiv de bucurie, dar din câte simt, este un motiv de întristare. De ce? Pentru că ştiu că nu pot să fac ceea ce doresc. Adică să fim independenţi, să trăim în afara timpului, doar noi, să avem zile de neuitat, zile care să-mi umple golurile din aceeaşi perioadă ale anilor anteriori. Cine? Noi. Care? Eu şi cealaltă parte a mea, perfecţiunea pe care o caut de o viaţă :-<. Ştiu că visez mult şi sper şi mai mult, dar în acelaşi timp ştiu şi cum visele nu se împlinesc sau se spulberă sub ochii mei. Woow! Iar ştiam asta şi nu sesizam.

Când respir simt cum îmi trece un fior rece prin plămâni. Mă gândesc la ale mele şi mă doare şi mai rău. Este puţin cam peste legile fizicii ca de la un sentiment necunoscut să ajung la simţul fizic :-s.

Îmi este greu să recunosc cum mă simt singur pentru că îmi este puţin ruşine. Nu vreau să fiu întrebat “De ce?” pentru că nu ştiu să răspund. Mă aflu iar în starea aia de “am nevoie de …, de … şi de …”, “uită-te şi la mine şi întinde-mi o mână”, “stai lângă mine şi fă-mă să te simt” sau ceva de genul ăsta. Pe scurt singurătate. Veşnica singurătate.

Stau şi mă gândesc aşa, oare cum pot unii să aibă ceea ce nu am eu şi tot să nu fie mulţumiţi. Răspuns, ei nu şi-au dorit niciodată ceea ce nu am eu :-<. Dar dacă vreau ceva, cum pot să nu-mi doresc asta? Nu-i posibil să primesc ceea ce nu vreau.

Sunt greu de cap şi de înţeles, nu? Ştiu. Nici eu nu mă mai înţeleg. Chiar am nevoie de o minune în viaţa mea. Sunt descurajat, dezamăgit. Reeeeepede ajung aici. Ce bine mi-o fi şi miee :-<.

De fapt, nu. Am ceea ce mi-am dorit. Am partea aia pe care o caut. Am jumătatea care credeam că-mi trebuie, dar este posibil să nu fie cea potrivită. Clar. Şi acum ce pot face? Să sper că ce? Nu vreau să mai sper nimic pentru că iar o să cobesc şi iar o să rămân cu ochii în soare şi cu speranţele mele în ochi.

Tot îngândurat…

Profesoara mea de limbă şi literatură română din gimnaziu ne spunea că Mihai Eminescu, toată viaţa lui, a trăit cu regretul faţă de trecerea timpului şi comparaţia de neegalat dintre om şi natură, astfel că omul trăieşte o singură viaţă şi îmbătrâneşte pe când natura se regenerează şi este în permanenţă tânără.

În ultimii ani nu am uitat spusele dânsei şi mă tot gândesc şi eu la asta. Nu mai este mult din vara asta şi se va termina. Cu fiecare an, mai ales vară care trece, regretul meu creşte. Zic vară pentru că numai pe timpul verii pot face tot ceea ce vreau. Vara se regăsesc vechiile prietenii cu care se reia şirul întâmplărilor de neuitat. Fiecare vară are povestea ei, însă pentru mine, pe moment povestea acestei veri nu o văd decât în regretul că nu mai fac ceea ce am făcut verile trecute. Atâta plăcere de a copilări cu vechii prieteni prin toate colţurile satului este acum o amintire frumoasă. Inevitabil devine nostalgic. Dornici de lucruri noi, inocenţi, feriţi de o viaţă complicată, ne petreceam fiecare zi cu diferite lucruri. Uneori le reluam şi le găseam din ce în ce mai interesante ca la început.

Nu este vina mea în totalitate că nu se mai întâmplă asta. Nu-i vina mea că acum suntem distraşi de lucruri fără de care nu putem trăi, de responsabilităţi şi obligaţii. Acum avem mai multă seriozitate şi mai puţin spirit de aventură, motiv trist care mă lasă moale.

Când eram mai mic, pe vremea asta, în miezul zilei eram departe de casă. Cu emoţii dacă încălcam vreo proprietate privată, fericiţi dacă găseam ceva interesant sau distraşi de diferite jocuri pe care le inventam pe moment. Nu ştiam ce-i aia rutină chiar dacă aveam sau nu parte de ea. Acum, însă, stau acasă, la calculator sau cu ceva ocupaţii afară. Au apărut pe parcurs alte priorităţi de care mă ţin să le termin şi să dispară, chiar dacă acestea sunt de câţiva ani legate de mine.

Dacă îmi zice sora mea să mă joc cu ea, nici nu o bag în seamă. E trist că aşa lucruri frumoase din copilărie să nu mai prezinte o plăcere pentru mine, lucruri care odată erau de nelipsit.

Sunt multe lucruri care şi-au pus amprenta asupra gândirii omeneşti. Sigur că nu se poate ca la vârsta asta să mai ai gândul la joacă, la timp de zburdat cu prietenii, dar simt că au trecut toate. Au trecut foarte repede şi mă tem că nu am profitat destul de ele. Poate dacă m-aş gândi şi mai mult şi aş realiza că uneori le-am dat cu piciorul, gândul ar fi şi mai trist. Ca a doua şansă care nu-ţi este dată niciodată. Deja este prea dureros.

Mă gândesc că poate, momentele astea pe care le trăiesc acum, mai târziu, mâine, vara asta, vor avea ceva special în viitor, când mă voi gândi la ele, care să-mi arate că şi ele au fost parte din momentele despre care am vorbit mai sus.