O viziune clară

Momentele în care îmi doresc din ce în ce mai mult să plec şi să mă despart de ceea ce au însemnat 19 ani, să încep de la zero, sunt tot mai multe. Fie că am o zi bună sau proastă, găsesc în ea motivele suficiente pentru a mă gândi cu nostalgie la ceea ce trăiesc în prezent şi mai ales la ce am trăit până acum. Nu pot să spun că viaţa mea a fost nu ştiu cât de frumoasă, dar a fost plăcut să am alături de mine persoane cu care am zâmbit, am râs în hohote, am trăit emoţii, am plâns şi am trecut printr-o grămadă de întâmplări mai mult sau mai puţin frumoase. Acum sunt gata să mă detaşez şi să plec pentru că am învăţat să zbor. Sunt un începător în căutarea unei vieţi independente şi a libertăţii de sine şi de gândire.

Liber de gândire am fost şi până acum, însă influenţat de prezenta persoanelor de lângă mine. Am impresia că timpul trece din ce în ce mai repede şi mă gândesc că se întâmplă asta pentru că mă simt bine. Presupunând că este aşa, nu ştiu sigur din ce cauză. Ar fi puţin ciudat ca starea mea de bine să fie efectul gândului că migrarea mea în alte părţi ale ţării, departe de casă.

În ultimul timp m-am purtat altfel. Am fost mai mult gânditor şi am meditat. M-am concentrat într-adevăr asupra lucrurilor care s-ar putea întâmpla odată cu decizia mea de a dispărea din peisajul multora. Poate că voi lipsi până obişnuinţa îşi va face prezenţa, voi lipsi pentru mult timp până să se întâmple asta sau voi lipsi permanent, nu ştiu. Şi iar nu ştiu dacă o să-mi pese sau o să-mi fie dor de măcar cineva. Acum, sigur că da, vorbesc înainte de a cunoaşte consecinţele. De auzit, am auzit de ele însă nu le-am atins. Până nu văd, nu cred, aşa că o să rămân în continuare concentrat pe ceea ce am fost şi până acum.

Câteodată mai rămân singur în anumite părţi ale naturii şi atunci sunt furat de gândurile mele. Ştiu foarte bine că până la urmă tot singur o să rămân şi sunt împăcat cu această idee. Oamenii vin şi pleacă. Rămân acolo şi abea dacă mai ajung să se întoarcă măcar în vizită. E trist. Şi de ar fi numai asta. Supărător este că m-am ataşat, normal, de părinţi şi locuri părinteşti unde mi-am petrecut întreaga copilărie, locuri care mi-au lăsat o imagine pentru totdeauna în amintiri. Şi în momentele în care rămân singur, mă gândesc în câteva minute la tot ce mă macină.

Mai alaltăieri am revăzut câteva poze cu mine, de acum aproape doi ani. Nu-i mult timp de atunci şi tot am reuşit să fiu lovit de tristeţe. Chiar dacă am făcut multe lucruri pe atunci, tot îmi pare rău că nu am făcut şi mai multe. Oamenii înţelepţi care au trecut prin viaţă au dat maxime cu teme despre nostalgia copilăriei, trecerea ireversibilă a timpului, îndemnul pentru noua generaţie de a trăi fiecare detaliu din zi şi acceptul pe care şi-l dau despre inevitabil. Tocmai la bătrâneţe au ajuns să gândească aşa. În timpul vieţii în floare nu au dat atâta importanţă lucrurilor şi într-un final acestea erau valoroase. Noi şi eu, în ciuda faptului că primim aceste îndemnuri, facem la fel. Sunt sigur că o să ajung să îmi pară rău şi îmi este teamă încă de pe acum. Şi acum nu pot să trăiesc altfel pentru că nu pot să ies din forma în care mă ştiu toţi. Nu am curajul de a începe să mă port astfel încât să îmi fie mai bine, să nu am regretele lucrurilor nefăcute mai târziu. Poziţia mea din cercurile sociale îmi este stăpână şi nu îi pot lua locul.

În concluzie, ăsta este unul dintre principalele motive pentru care îmi doresc să plec. Aşa reuşesc cel puţin să îmi acord o altă şansă pentru viaţa pe care vreau să o am exact cum îmi doresc. Nu sunt sigur că voi reuşi, dar am încredere că încercarea asta mă va ajuta într-un fel sau altul. Acolo unde o să ajung, oamenii nu mă cunosc, nu m-au văzut niciodată şi aşa pot să mă reconstruiesc. Nu voi fi arătat cu degetul şi nu voi fi subiect de discuţie. Pentru ei o să fiu o nouă cunoştinţă fericită.

O altă posibilitate ar fi influenţa cercurilor de prieteni în care mă voi include, însă nu îmi pun nici o speranţă în asta. Poate voi întâlni persoane mult sub aşteptări sau la cealaltă extremă, de ce nu?

Jocul aşteptării continuă.

Ca început de an

Încep cu “La mulţi ani!”. Toate urările mele de bine pentru toată lumea. Am intrat şi în al treilea an cu blogul, un eveniment micuţ şi important pentru mine. Sper ca în anul ăsta să fac tot ceea ce îmi trebuie pentru viitor. Este un an de cumpănă pentru mine şi înţelept ar fi să trec pragul din prima.

Sper la mai multe situaţii fericite, la mai multe realizări duse la bun sfârşit, la mai multe tangenţe cu persoane care merită şi la o viaţă mai bună în principiu. Sper să nu mai am atâtea probleme personale, să nu se ivească situaţii neplăcute prea multe şi măcar anul ăsta să îmi fie exact pe plac.

Sper, sper şi iar sper, tot răul spre bine. Şi presupunând că numărul 13 este cu ghinion, tocmai de asta să fie un an cu mult peste aşteptări 8->!

La mulţi ani şi să ne auzim cu bine!