Ochi şi pentru mine

Sună ca şi cum aş fi rămas fără cea mai importantă parte din suflet. Cel puţin pentru mine. Încă mă uimesc prin a descoperi adevăruri despre lume şi umanitate. Nu cu toţii sunt oameni şi nu toţi sunt văzuţi ca oameni, chiar dacă au făcut ceva măreţ. Valoarea lor este consacrată pe moment, după care este lăsată uitării.

Recunosc, şi eu fac asta, dar cel puţin rămân cu remuşcări pentru că ştiu că persoana respectivă ar fi meritat mai mult decât ceea ce i-am putut oferi. Şi la un momentdat rămânem singuri în orice privinţă. Ăsta-i adevărul. Fericiţi cei ce se mint şi ies cu zâmbetul pe buze din singurătate :). Nu am nimic împotriva nimănui, fiecare este ceea ce poate, apoi ceea ce vrea.

Este trist cum anumite lucruri despre viaţă se descoperă în situaţii limită. Astea vin ca o piedică pusă în timp ce alergi spre lumina de la capătul tunelului. Până acum am vorbit despre adevăruri generale.

Dincolo de lume şi lucrurile care ne atrag de la adevăratele valori, sunt sentimentele. În ultimele zile am fost foarte revoltat. Extraordinar. Nici acum nu pot să-mi explic anumite lucruri. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea şi sunt cu adevărat prea bun pentru mulţi. Merită sau nu, eu fac tot posibilul să le atrag puţină atenţie asupra bunătăţii mele prin mici gesturi pe care le fac cu zâmbetul pe buze, în timp ce încerc să le găsesc privirea pentru a-mi fi văzută sinceritatea.

Şi da, sinceritatea îmi este defect – un exemplu de “o lume cu susul în jos”. Dacă întreb un necunoscut dacă este bine că sunt sincer sigur îmi va răspunde afirmativ şi aşa şi restul. De ce? Aş putea să-mi răspund prin “pentru a profita de mine”. Sau nu? Serios acum. Cine ne mai apreciază dincolo de ceea ce suntem? Puţini aceia.

Cred că sinceritatea mi se trage din copilărie, de atunci când nu visam eu la ce-i aia viaţă grea şi ştiam că îmi taie popa limba dacă mint. După părerea mea, un lucru bun s-o fi ales şi de mine după atâţia ani. Eei bine, cu tot cu lumea asta, să fie oare cineva care chiar are nevoie de ceea ce am eu în suflet? Sper că da şi cât mai repede să mă găsească sau să o găsesc. Aşteptarea nu-mi place, mai ales amăgindu-mă cu vise şi iluzii.

Încă o zi

Ora 9:24. O maşină trece claxonând pe strada de lângă casa mea. Deschid încet ochii cu gândul la ce aş mai putea face pentru a salva această vară. Ideile îmi trec rapid prin cap şi nu apuc să prind nici una. Am uitat ceva. Aseara mi-am propus ca astăzi să fac ceva. Nici acum nu-mi amintesc, numai melodia pe care am ascultat-o aseară înainte de culcare. Buzele tot uscate le am de câteva zile de la vânt.

Oftez şi mă gândesc că azi este Joi şi zilele trec atât de repede că nici nu o să-mi dau seama când va începe liceul. Ies din cameră şi când ajung afară simt o adiere rece de vânt cu o culoare maronie. Mă îngrijorez mai tare şi mi se demonstrează din nou că nu am ce face în privinţa timpului. Momentele continuă până ce ajung în camera mea. Îmi respect obiceiul, aprind PC-ul, verific mailurile şi de această dată cu o voinţă ceva mai mare de a citi şi alte bloguri în afară de cele din mica mea listă. Din una în alta, fac cum fac şi descopăr că astăzi este Vineri :O.

Mi-am luat o palmă pe neaşteptate. Adică unde-i ziua pe care am pierdut-o la numărătoare? De când a început săptămâna am tot numărat zilele şi azi îmi dau seama că am pierdut una? Nu ştiu cum mi-a fost furată, dar bănuiesc ceva: cred că am devenit banal. Asta măreşte dorinţa de a începe cât mai repede liceul :-ss.