Confesiuni

Aș spune că povestea vieții mele s-a terminat frumos, în momentul în care m-am îndrăgostit de ea în Timișoara, dar aș minți, pentru că până să ajung acolo, am mai trăit un pic viața, m-am mai distrat, am și am fost dezamăgit, m-am mai îndrăgostit de câteva ori prin cursul zilelor mele – ceva normal. Și tocmai apoi, după ce ea a avut grijă să mă îndrăgostească de ea, povestea vieții mele a înflorit cea mai frumoasă primăvară, într-o grădină văzută de mine vreodată.

Acum simt cu putere că este tăria momentului de a-mi vărsa toată recunoștința, înapoi, persoanelor care au fost până acum în viața mea, începând de la părinți și terminând cu persoanele cu care mi-am irosit timpul. De la primii pași din viață, până la literele alfabetului, apoi deschiderea către minunile fizice ale lumii și în final spre descoperirea pasiunilor și a lucrurilor simple care mi-au umplut viața de veselie.

Într-o zi, riscând, poți să rămâi fericit pentru toată viața.

Eduard Peter

Într-o zi am riscat și am câștigat mai mult decât am avut vreodată la un loc, în materie de relații. Și a fost cea mai dulce alegere a destinului meu. Am uitat de melodiile lui Emeric Imre și ale lui Mircea Rusu, de poeziile lui Mircea Cărtărescu și citatele lui Grigore Vieru, Goethe și Alexandre Dumas și m-am îmbătat cu dragoste, mi-am fericit sufletul de planurile făcute împreună, de visuri și fiecare zi și loc văzut prin ochii ei. Fiecare privire simplă, zâmbet pierdut în ochii mei, cuvânt șoptit, gest nedumerit sau clipire îndelungată din partea ei îmi pulsează sentimente și mă face să îmi ies din ființă și să o iubesc până la capătul lumii și înapoi.

Dorul pentru ea este la fel ca cel pentru propria-mi copilărie, doar că ea se înduioșează să mi-l aline și să îmi amintească faptul că pământul se află sub picioarele noastre și că avem de trăit tot atâtea veșnicii împreună, legați prin mâini și suflete, câte emoții sunt între noi.

Sunt recunoscător pentru ceea ce am trăit în trecut, pentru că aproape am ajuns să îmi sfâșii sufletul de durerea unei iubiri pierdute la marginea unei toamne aproape uitată, sunt recunoscător pentru că în urma acestui vis de-o vară, am învățat cum funcționează două inimi în acord, iar acum mă bucur enorm cu trup și suflet de bătăile melodioase ce-mi încântă fiecare simț, sunt recunoscător pentru încrederea dobândită de ea, în ciuda reticenței ei de la început de drum în doi, sunt recunoscător pentru fiecare gând de fericire despre ea pe care îl simt din zi până-n seară și din seară până-n dimineață și sunt recunoscător de adevărul că într-o zi, toate frumusețile pe care le trăiesc alături de ea, vor merita cu adevărat.

Iubesc o fată din Carpați și are mare grijă ca ea să facă parte din fericirea mea. Îmi alimentează dorința de evoluție, poeziile sufletului, certitudinile viitorului și siguranța unei relații remarcabile. Este mai mult decât femeia din spatele unui bărbat împlinit, mai mult decât soarele pentru zile și stelele pentru nopți, mai mult decât mi-am putut imagina că pot primi vreodată. M-am tot întrebat unde am fost noi doi în timpul în care nu am fost împreună și am aflat că fiecare își trecea prin viață acumulând pregătirea pentru mai târziul de acum, unul dintre noi plângea când celălalt râdea, unul privea nostalgic un apus de soare când celălalt spera la o nouă dimineață luminată, unul strângea de mână persoana dragă de lângă el când celălalt își strângea în mână doar lacrimile și amintirile rămase după o despărțire sau pur și simplu se întrebau amândoi când va fi momentul ca prezentul de acum să le ajungă în șirul vieții.

Țin minte și acum prima strângere de mână a ei cu care a avut grijă să îmi îndulcească inima și să asigure în mintea mea gânduri spre a-mi aminti cu mare dor de ea. Simplitatea atingerilor, a cuvintelor și a sărutărilor timide mi-au retrezit simțurile demult adormite. Pe parcurs mi-a intrat în viață, mi-a deschis inima, iar acum o iubesc cu toată viața mea.

Riscul despre care spuneam că l-am făcut, confirmă regula, îmi definește zâmbetele fericirii și îmi asigură viitorul la care am tins întotdeauna.

Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta. Read More

Gânduri despre ea

După ce m-am pus în situaţia de a mă îndepărta de ea şi de a mă apropia de părinţii mei, fizic, pentru o scurtă perioadă, conflictul sentimental m-a dus pe o cale ce mi-a creat imagini iluzorii şi dorinţa intensă de a-i scrie toate gândurile pe care le simt şi le voi simţi în timpul în care nu voi avea plăcerea profundă de a o admira, matol de frumuseţea ei, stând în faţa mea. Fie că simţurile mă ghidează spre certitudinea împlinirii la care visez, fie că acestea mă descurajează şi mă întristează, toate drumurile mă duc doar la ea.

În fine plec acasă cu o mare nostalgie în pumni, în inimă şi-n gând, încă plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte lucrurile care generează această nostalgie: fie dorul permanent simţit pentru ea şi conflictul interior, fie dorul de părinţi, familie şi restul celor dragi. Mă regăsesc de multe ori răpit de amintiri şi flashbackuri şi starea mea generală să fie afectată şi în urma acestui lucru, slăbită, ca mai apoi să ajung descurajat.

3

În ciuda dorinţei neîmplinite, ca purtătoarea stelelor mele – ochii ei, să mă însoţească încă o dată pe drumul înapoi spre acasă, m-am văzut plecând de mână doar cu sufletul meu. M-am întristat când am ajuns în gară. Asta pentru că drumul pe şine, în sine, este un motiv de tristeţe pentru mine. Am trecut cu capul plecat, peste cele câteva linii şi am ajuns la trenul meu, ce urma să mă lase peste câteva ore, în întâmpinarea alor mei părinţi. Aveam momente în care tresăream printr-un zâmbet pentru că îmi veneau în minte figurile lor, anticipându-le pline de emoţie de la reîntâlnirea cu mine. Am urcat, mi-am găsit locul, m-am aşezat şi am deschis repede cartea, pe care am terminat-o în următoarea zi după ce am ajuns acasă. Asta, doar pentru a mă distrage de la o stare şi mai mare de tristeţe. Tactica a fost foarte bună, până în momentul în care am ajuns de-a lungul Dunării. Este ceva acolo ce îmi creează un deja-vu. Întotdeauna a fost. Un lucru, o amintire, o întâmplare sau ceva… Chiar nu ştiu ce. Mereu când trec pe acolo, mă simt foarte tensionat şi îmi creşte un sentiment de dor intens. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut acolo o parte din mine şi nu vreau să mai plec, vreau să rămân acolo şi să o găsesc.

De multe ori mă gândesc că acel loc, reprezintă un loc al copilăriei, un reper foarte important al vieţii mele ce îmi atrage toată atenţia. Îmi schimbă starea de spirit şi este ca şi cum aş intra într-o visare permanentă. Mă face să mă simt ameţit de dorinţă şi nu mi-aş mai lua ochii de pe fereastră, din lumina soarelui care se reflectă în Dunăre. …cred totuşi că are legătură cu locul ei de reşedinţă: de când am cunoscut-o, acel loc îmi aminteşte de ea.

Munţii, pomii şi în general natura pe care am văzut-o pe geam – în mică parte ce-i drept, pentru că am citit mult, mi-au amintit de dorinţa mea de a călători împreună cu ea în lumi îndepărtate, uitaţi de toate. Acolo, am intrat din nou în starea mea de visare şi am rămas aşa ceva timp. Încetul cu încetul am reluat cartea pe care o începusem şi până acasă timpul a trecut foarte repede, aproape că nici nu l-am simţit.

Cu dorinţa de a profita de fiecare moment cu cei dragi, mi-am găsit şi momente de singurătate în care mi-am pus gândurile în ordine şi mi-am acordat atenţie. Printre nerăbdarea tovarăşilor din copilărie de a degusta un vin bun împreună, de a savura o bere, de a trage o plimbare cu maşinile sau pur şi simplu, de a sta şi a povesti ore întregi despre ceea ce am mai realizat în vieţile noastre, tot am găsit şi momentul de a fi singur. Nu ar fi fost programate astfel de momente dacă ea ar fi fost cu mine. Dar m-am bucurat enorm şi de singurătatea mea. Am avut plăcerea şi onoarea de a savura locurile în care ea era, odată, cu mine.

2

Faptul că am mers recent în locurile în care am fost cu ea pentru prima dată, acum câteva luni, şi am lăsat acolo amintiri, mi-au substituit de această dată prezenţa ei şi mi-au alinat dorul îmbrăţişărilor calde ale ei, sărutărilor ei, atingerilor şi şoaptelor ei ce îmi induceau acea atmosferă de vis şi mă răpeau cu totul din momentul prezent. Am stat exact în locul în care am sărutat-o şi i-am spus zâmbind şi fericit că o iubesc. Am închis ochii şi am simţit-o lângă mine. Soarele şi adierea vântului au avut grijă ca flashbackul să fie ca un prezent autentic şi continuu ca prima dată.

Am îndrăznit apoi şi am mers mai departe de acele locuri, în aşteptarea apusului, într-un loc în care mi-am dorit din tot sufletul să o iau cu mine. Un loc ales la întâmplare atunci, liniştit şi relaxant. Doar ce am terminat cei câţiva paşi domoli spre acel loc ales la întâmplare şi m-am aşezat în faţa măreţului astru ce urma să părăsească şi acea zi. Am început să respir mai liniştit şi am întrat într-o stare de meditaţie. Gândurile şi ideile mele s-au aşternut lin în mintea mea, iar sentimentele şi-au exprimat brusc  neliniştea spre a-mi crea dorul puternic pentru ea, din nou. Subtil apoi, sentimentele m-au dus cu gândul la viaţa mea şi mi-am confirmat din nou faptul că viitorul meu este cel pentru care lupt acum cu trupul şi sufletul. Chiar dacă încă iubesc să rămân singur în aceleaşi locaţii în care mergeam uneori când eram acasă, am realizat că viitorul meu este departe de acel trecut, departe de acest prezent şi doar împreună cu persoanele de acum şi de acolo, departe de acest loc al copilăriei mele. Doar amintirile şi relaţia cu părinţii mă mai leagă de aceste locuri de neuitat. În afară de acestea, nimic altceva nu îmi mai readuce dorinţa de a mă întoarce aici.

Fericirea am găsit-o: este în interiorul meu, în lucrurile pe care iubesc să le fac, în ea – persoana pe care o iubesc, scumpa mea, în simplitatea fiecărei zile, în toate lucrurile pe care le admir. Acasă este acolo unde sunt toate acestea.

… iar soarele ajunsese în punctul în care eu am tăcut şi doar am privit. Acel apus şi-a pus amprenta asupra amintirilor mele şi mai ales asupra dorinţei de a o aduce şi pe ea odată în acelaşi loc. Am să-i şoptesc atunci când am s-o revăd, că a pierdut cel mai romantic apus de soare şi am să-i promit că nu pentru totdeauna: următorul cel mai frumos apus de soare, va fi tot acolo, în acelaşi loc… doar că, numai în prezenţa noastră.

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Chiar dacă…

Îmi tot repetam odată că nu-mi voi mai irosi concentrarea pe clădirea unei noi relaţii, că nu îmi voi mai irosi sentimentele pentru prima persoană ieşită în cale şi mai ales, nu voi oferi atenţia necesară. Asta, în cazul în care aş fi mers obligat pe calea unei relaţii. De altfel, am rămas cu sufletul deschis spre o relaţie în care persoana respectivă să mă facă să cred că merită.

Nu credeam că se va întâmpla să cad pradă momentelor în care să stau şi să mă gândesc cum să fac să-i ofer zâmbete. Asta înseamnă un singur lucru: persoana respectivă mi-a intrat subtil sub atenţie, iar inima mea a început sa bată agitată. Da, mă refer la acel lucru ce aduce plăcere de viaţă, duioşie, vise şi speranţe în oameni.

Spuneam că, odată cu începerea facultăţii şi eşecurile în noile relaţii, nu mă voi mai axa pe viaţa personală atât de mult, ci mă voi lăsa purtat de val. Dacă va fi o fată de care să mă îndrăgostesc, mă voi dedica ei. O, la naiba, asta s-a întâmplat şi am fost luat puţin prin surprindere şi lucrurile nu au decurs prea bine, în ceea ce priveşte cantitatea de suflet pe care am pus-o în relaţie. Am început prin paşi mici, am continuat la fel şi, din câte îmi dau seama (mai mult nu îmi mai permit să fac din diferite motive), pierd cu paşi repezi. Şi pe ea şi ceea ce am pus din partea mea.

Chiar dacă aş fi vrut mai mult, chiar dacă am avut tendinţa de a petrece mai multe momente de singurătate cu ea, chiar dacă am tremurat tot de emoţie când i-am dat un trandafir, chiar dacă zâmbeam mereu şi încercam să obţin acelaşi lucru de la ea, chiar dacă am vrut o relaţie bazată pe aceleaşi ale mele principii, chiar dacă nu va fi a mea, chiar dacă am crezut că este, chiar dacă mă va bântui tristeţea pierderii, chiar dacă vor mai fi încă alte 8 motive, eu voi merge mai departe. Motivul este unul singur.

Şi ai plecat. Cu un zâmbet melancolic, fără să-mi dau seama, am privit cum te-am condus către drumul ce duce departe de inima mea.

Vom vedea oameni interesanți, vom vizita locuri frumoase, vom râde, vom detesta, vom iubi pe cineva, dar separat. Noi nu ne vom mai vedea vreodată așa cum am fost;[…]

Citat: Fiind Imagine

Vom fi bine. Eu aşa cum ai apucat să mă cunoşti, iar tu… la fel.