De prin gânduri adunate

Nu știu dacă să zic că viața este o frumusețe tristă sau doar o melancolie continuă dulce. Din întâmplare mai ajung câteodată printre pozele mele, pozele de familie și cele cu tovarășii și prietenii din copilărie, cei de-o viață, și inevitabil îmi trec prin cap toate momentele pe care le-am trăit vreodată și aici brusc mă cuprinde o nostalgie ce poate fi descrisă doar în lacrimi.

Fie că vreau, fie că nu, imaginile din mintea mea își fac foarte ușor loc printre emoții și le stârnesc încă din rădăcini. De acolo este doar un pas până la a mă gândi că doar ce am fost acasă, i-am luat în brațe pe ai mei și le-am zis cât de mult îi iubesc.

Mama, de fapt mami, draga de ea, cât de mult s-a mai bucurat să-și vadă băiatul că a mai trecut și el pe-acasă după luni bune de colindat printre străini. Vocea ei, la fel de caldă, până și acum m-ar face să plâng dacă aș vedea-o suferindă, părul mai alb față de ultima dată când am văzut-o, zâmbetul la fel de larg și cred că ceva mai multe riduri de la atâtea probleme și griji făcute pentru mine și sora mea. Câtă grijă în tot ceea ce a făcut pentru noi vreodată! Nu am înțeles niciodată cum de a putut întotdeauna să ne facă pe plac, să fie calmă, să aibă grijă de fiecare parte din noi, în același timp să fie mereu prezentă și să o ia de la capăt, din nou.

Tatăl meu, la fel de entuziasmat și plin de zâmbet, a venit și m-a luat din gară ca de fiecare dată. Mândru, probabil de mine și dornic să mă vadă, m-a lăsat că întotdeauna să conduc mașina până acasă, știind că în tot timpul petrecut departe de casă, nu am această șansă. A mai cărunțit, la fel ca și mama, și parcă tot mai nostalgic îl văd de când sunt mai mereu plecat departe de casă. Întotdeauna știa răspunsurile la integramele mele pe care le făceam la vârsta de 12, 13 ani. Și dacă nu îmi spunea pe moment răspunsul, mă trezeam cu câte un cuvânt de la el, peste minute bune și îl priveam nedumerit încercând să-mi dau seama ce vrea. Îmi zâmbea și îmi spunea din nou sinonimul de la integrama care îmi pusese probleme. Jucam fotbal cu el, în curte, seara când se întorcea de la muncă. Îl simțeam la fel de copil ca și mine și trăiam cu el fiecare gol pe care îl dăteam într-o poartă sau alta. Un fan dedicat trup și suflet Universității Craiova, m-a inspirat să iubesc cea mai frumoasă echipă de fotbal existentă vreodată în România.

Sora mea, cât de mult mi-am dorit-o. Și am avut-o. Îmi amintesc de atunci când era micuță, nu îi plăcea să o țin de mânuță ci să mă țină ea de degetul mic de la mână. Degetul meu mic era mai lung decât lungimea mânuței ei. Așa de scumpă îmi este. Mi-a plăcut mereu să o iau cu mine și să îi arăt lucrurile care mă făceau pe mine fericit în copilărie. I-am dat cărțile pe care eu le-am citit și mi-au îmbogățit imaginația și sentimentele pentru lume, am ajutat-o întotdeauna cu tot ceea ce am putut și astăzi, scumpa de ea, a început să se descurce singurică cu școala. Deja, doar eu aș mai putea să o ajut cu problemele de la materiile pe care le are, dar nu am posibilitatea asta în fiecare zi.

Ei mi-au fost muză, îndrumare, încredere, ajutor, aproape, familia mea. Și îmi sunt în continuare, însă, trist, într-o măsură mai mică. Toate pozele și amintirile nu sunt suficiente pentru a putea descrie sentimentele pentru ei.

Copil fiind, ce-mi păsa mie că trece timpul, că nu am bani, că plouă, ninge sau este soare. Niciodată nu mi-am dorit să am altă copilărie. Mă bucur foarte tare că uneori am ce povesti cu tovarășii de pe atunci. Despre când mergeam desculți prin țărână căutând… nici noi nu știm ce, atunci când mergeam cu bicicleta pe zăpadă și ne învârteam în toate felurile pe strada plină de gheață, când ne-am plimbat cu bicicleta pe lângă gard, iar Bogdan s-a lovit la nas și i-a rămas cicatricea și acum, sau când ne cățăram prin pomi și Alex a pus piciorul greșit, după care a alunecat și a tras o sperietură de mama focului, atunci când ne jucam fotbal desculți pe iarbă și tot Alex s-a tăiat urât de tot într-un ciob, atunci când făceam mătănii la scăldat în timp ce săream de pe nu știu ce picior al podului de tren, în Olt, când colindam pădurile și încercam să ne rătăcim în ele doar să părem oameni într-o expediție sau soldați în război cu arme făcute din crengi uscate de pom, când jucam tenis de picior pe asfaltul încins în toiul verii și cu soarele în cap, când mergeam la castane și le scuturam, apoi le adunam doar să știm că avem multe, chiar dacă nu făceam nimic cu ele. O Doamne, castanul ăla, și acum are rădăcina la intersecția de lângă casa părintească. Câtă umbră făcea săracul și cât de frumos era înverzit! Ne întâlneam seara sau dimineața la ora 05 doar ca să mergem la pescuit. Plecam de acasă cu mâncare făcută de mama, pescuiam cu mare drag și ne întorceam cu multe înțepături de țânțari. Jucam ascunselea prin toată curtea, grădina și partea din față a casei. Ne avântam mereu în câte-o aventură și tot plini de energie eram.

Așa de mult aș mai vrea să stau cu ai mei tovarăși la un pahar de bere, ca în acele seri când ieșeam și pierdeam vremea la bancă. Să stăm și să povestim de ce mai făceam. Măcar atât, dacă nu mai putem trăi încă o dată tot ceea ce a fost. Ce vremi și ce oameni, așa cum zicea Creangă.

Puțin ironic, dar adevărat, am îmbătrânit, ne-am schimbat toți, nu mai gândim la fel, avem alte priorități, începem să tindem spre o carieră, o relație de succes și, cine știe, poate o familie. Acum cu greu reușesc să adun toată gașca de tovarăși, fiecare are alte lucruri de făcut, nu mai sunt prioritare întâlnirile noastre. Când ne vedem în fugă, ne salutăm respectuos, poate schițăm un zâmbet melancolic și mergem mai departe. Fie mă așteaptă iubita mea, fie amicul meu trebuie să meargă să-și cumpere o componentă pentru PC, fie cercul de prieteni s-a mărit, s-a schimbat și nu ne mai putem adapta la el cum o făceam odată. Fac parte din viață toate acestea, momente triste și amintiri remarcabile.

Eu, cel puțin, sunt bărbatul la care am tins întotdeauna. Iubit de fata frumoasă și deșteaptă de care m-am îndrăgostit, sunt oarecum independent, pe drumul meu în viață, lupt pentru fericirea mea și mă simt împlinit cu asta. Un prieten mi-a spus recent că se bucură pentru mine, pentru omul care am ajuns și că abea așteaptă să ne întâlnim la un pahar de vin, de sărbători și să mai povestim de-ale noastre.