Confesiuni

Aș spune că povestea vieții mele s-a terminat frumos, în momentul în care m-am îndrăgostit de ea în Timișoara, dar aș minți, pentru că până să ajung acolo, am mai trăit un pic viața, m-am mai distrat, am și am fost dezamăgit, m-am mai îndrăgostit de câteva ori prin cursul zilelor mele – ceva normal. Și tocmai apoi, după ce ea a avut grijă să mă îndrăgostească de ea, povestea vieții mele a înflorit cea mai frumoasă primăvară, într-o grădină văzută de mine vreodată.

Acum simt cu putere că este tăria momentului de a-mi vărsa toată recunoștința, înapoi, persoanelor care au fost până acum în viața mea, începând de la părinți și terminând cu persoanele cu care mi-am irosit timpul. De la primii pași din viață, până la literele alfabetului, apoi deschiderea către minunile fizice ale lumii și în final spre descoperirea pasiunilor și a lucrurilor simple care mi-au umplut viața de veselie.

Într-o zi, riscând, poți să rămâi fericit pentru toată viața.

Eduard Peter

Într-o zi am riscat și am câștigat mai mult decât am avut vreodată la un loc, în materie de relații. Și a fost cea mai dulce alegere a destinului meu. Am uitat de melodiile lui Emeric Imre și ale lui Mircea Rusu, de poeziile lui Mircea Cărtărescu și citatele lui Grigore Vieru, Goethe și Alexandre Dumas și m-am îmbătat cu dragoste, mi-am fericit sufletul de planurile făcute împreună, de visuri și fiecare zi și loc văzut prin ochii ei. Fiecare privire simplă, zâmbet pierdut în ochii mei, cuvânt șoptit, gest nedumerit sau clipire îndelungată din partea ei îmi pulsează sentimente și mă face să îmi ies din ființă și să o iubesc până la capătul lumii și înapoi.

Dorul pentru ea este la fel ca cel pentru propria-mi copilărie, doar că ea se înduioșează să mi-l aline și să îmi amintească faptul că pământul se află sub picioarele noastre și că avem de trăit tot atâtea veșnicii împreună, legați prin mâini și suflete, câte emoții sunt între noi.

Sunt recunoscător pentru ceea ce am trăit în trecut, pentru că aproape am ajuns să îmi sfâșii sufletul de durerea unei iubiri pierdute la marginea unei toamne aproape uitată, sunt recunoscător pentru că în urma acestui vis de-o vară, am învățat cum funcționează două inimi în acord, iar acum mă bucur enorm cu trup și suflet de bătăile melodioase ce-mi încântă fiecare simț, sunt recunoscător pentru încrederea dobândită de ea, în ciuda reticenței ei de la început de drum în doi, sunt recunoscător pentru fiecare gând de fericire despre ea pe care îl simt din zi până-n seară și din seară până-n dimineață și sunt recunoscător de adevărul că într-o zi, toate frumusețile pe care le trăiesc alături de ea, vor merita cu adevărat.

Iubesc o fată din Carpați și are mare grijă ca ea să facă parte din fericirea mea. Îmi alimentează dorința de evoluție, poeziile sufletului, certitudinile viitorului și siguranța unei relații remarcabile. Este mai mult decât femeia din spatele unui bărbat împlinit, mai mult decât soarele pentru zile și stelele pentru nopți, mai mult decât mi-am putut imagina că pot primi vreodată. M-am tot întrebat unde am fost noi doi în timpul în care nu am fost împreună și am aflat că fiecare își trecea prin viață acumulând pregătirea pentru mai târziul de acum, unul dintre noi plângea când celălalt râdea, unul privea nostalgic un apus de soare când celălalt spera la o nouă dimineață luminată, unul strângea de mână persoana dragă de lângă el când celălalt își strângea în mână doar lacrimile și amintirile rămase după o despărțire sau pur și simplu se întrebau amândoi când va fi momentul ca prezentul de acum să le ajungă în șirul vieții.

Țin minte și acum prima strângere de mână a ei cu care a avut grijă să îmi îndulcească inima și să asigure în mintea mea gânduri spre a-mi aminti cu mare dor de ea. Simplitatea atingerilor, a cuvintelor și a sărutărilor timide mi-au retrezit simțurile demult adormite. Pe parcurs mi-a intrat în viață, mi-a deschis inima, iar acum o iubesc cu toată viața mea.

Riscul despre care spuneam că l-am făcut, confirmă regula, îmi definește zâmbetele fericirii și îmi asigură viitorul la care am tins întotdeauna.

Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

Ce bine că eşti!

Reluarea gândurilor mele, odată cu reluarea rutinei din Timişoara prin care treceam solitar, tânjirea mea permanentă după fericire sau chiar spre împlinirea mea sufletească, mici lucruri spontane făcute în momente neaşteptate, nebunii încurajate de alte nebunii, zâmbete din lucruri simple, bucuria revederii, misterul ce s-a aşternut subtil şi ideea de asemănare între mine şi ea, creată involuntar, au fost absolut suficiente astfel încât să mă ducă spre un drum pe care vreau să merg mai departe fără niciun fel de abatere.

M-am îndrăgostit într-un moment neaşteptat, într-un loc neaşteptat, de o persoană neaşteptată. Ce ar fi putut să fie mai măreț? Nimeni nu ar fi crezut! Doar m-am îndrăgostit. Puterea cu care culorile orașului îmi loveau retina, s-au ameliorat prin prezența ei, acum toate lucrurile negative din jurul meu se pierd ușor, iar fericirea, zâmbetele, atingerile tandre, sărutările dulci în dimineți reci de studenție, sentimentul de a fi iubit, dorul de a mă juca din nou în părul ei și copilăria noastră neîncetată, se mișcă duios într-un dans infinit liniștit ce ne face să plutin peste toate și să culegem doar ceea ce-i frumos și bun din viață.

Acum doi ani, când aveam tendința de a spune că sfârșitul lunii august ar însemna, pentru mine, un final melancolic și plăcut de vară, acum pot spune că atunci nu eram în stare să mă gândesc că astăzi, un sfârșit de august să însemne un început frumos în viața mea. Cine ar fi crezut că nebunia mea ar fi putut să fie stimulată de nebunia unei fete ce nu se deosebește de fericire. În târziul nopții, sub lumina stelelor și poate a unui bec din depărtare, mi-am trecut peste normalitate și am invitat-o la dans. Doar pe muzica sufletelor entuziasmate de fericirea ce urma să ne cuprindă și să ne scoată din realitate.

Tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce aș fi avut nevoie vreodată fără să cer și tot ce mi s-a putut oferi vreodată mi-au fost întinse cu multă dragoste și dăruire într-un mod în care sinceritatea, pe lângă asta, este ceva neînsemnat. De când și-a găsit locul în viața mea, prin felul ei de a fi, prin zâmbetul tâmp și scump pe care mi-l arată doar mie, ca apoi să schimbe rapid expresia și să mă facă să o strâng în brațe, prin aparițiile surpriză pe care le face, prin inteligența ce o face o femeie pe care să o admir și să o doresc cu tot eul meu, prin încrederea cu care face lucrurile și încrederea ce mi-o oferă, duioșia cu care mă tratează când sunt în impas, visele pe care le are, viziunea despre viață și lume, simțul și admirația ei pentru simplu și frumos, tandrețea cu care mă sărută în noapte, spontaneitatea ideilor, impulsivitatea asupra mea, dorința de a fi fericită din simplitate, toate sunt câteva dintre motivele pe care le găsesc acum și care stau la baza “Te iubesc”-ului adresat ei, în fiecare zi.

Așteptarea mea pentru totdeauna. Așteptarea s-a terminat. A trebuit să trec prin multe lucruri care să mă facă să-mi pun întrebări, să găsesc singur răspunsuri sau nu, să pățesc, să trec peste, să învăț și să mă descopăr pentru ca acum să aplic tot ceea ce am mai bun. Sunt independent, fericit, împlinit, iubit. Da! Așteptarea mea pentru totdeauna a luat sfârșit. De ceva timp, trăiesc cu totul altceva.

Ce mirare că sunt!

Clarificare: fericirea m-a luat de mână

Să încep cu începutul:  şi eu îmi amintesc de cum am iniţiat drumul nostru în doi, de mormanele de lucruri neterminate, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi cele pe care le-am dus la bun sfârşit; îmi amintesc şi de oamenii pe care i-ai lăsat tu în spate, dar şi de cei pe care i-am lăsat eu în spate, am trecut peste vorba lor şi nu i-am băgat în seamă, asta doar pentru tine; îmi amintesc de emoţiile pe care le-ai avut atunci când ţi-am recunoscut dragostea ce ţi-o purtam, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi de lacrimile pe care le-am vărsat atunci, în ciuda situaţiei căreia doream să-i supravieţuiesc şi tu nu m-ai ajutat; pot spune că eu nu îmi amintesc de incertitudinea pe care ai avut-o în legătură cu durata relaţiei noastre, pentru că nu mi-ai putut vorbi niciodată deschis, însă eu am fost sigur şi încrezător în relaţia noastră, spre deosebire de tine; îi ştiu pe cei care şi-au dat cu părerea despre mine, încă o fac şi o vor face în continuare pentru că viaţa lor în asta constă, au intervenit între noi şi mi-au atacat personalitatea, dar cine sunt eu să îi judec cum au făcut ei cu mine?; îi ştiu şi pe cei care ne-au adus împreună, dar spre deosebire de tine, le-am mulţumit şi le-am rămas recunoscător; momentul în care am vrut să luăm o pauză, a fost unul de cumpănă şi nu ştiu de ce mă miram atunci că nu mă înţelegi. Acum sunt convins de ce nu ai înţeles; ziua când am venit la tine să te îmbrăţişez şi să-ţi spun că plec, a fost una dintre cele mai grele zile din viaţa mea, dar tu nu ai ştiut asta şi nu vei ştii niciodată. Nu are rost să-ţi mai storci creierii şi să te minţi că încerci să înţelegi, oricum ai tăcut întotdeauna; mă bucur că ai tăcut, dar nu mă bucur că ai tăcut când trebuia să vorbeşti şi viceversa; când tu trăiai cu speranţa că într-o zi acea distanţă ce ne ţinea departe unul de altul, nu va mai fi fost, eu tânjeam după fericirea împlinirii idealului te a te face pe tine să înveţi anumite lucruri despre viaţă; şi cum poţi spune că ai crezut în noi şi în iubirea noastră când toate cele de mai sus demonstrează contrariul?

Nu a fost vorba că mi-ai permis tu să te îndepărtez de prietena ta cea mai bună, de oamenii dragi alături de care ai crescut şi de toţi cei pe care îi numeai amici sau cunoştinţe, ci că i-am dat eu la o parte, fie că ai vrut, fie că nu, doar pentru ca tu să nu trăieşti în mediocritate. Ştii bine că majoritatea sunt prost crescuţi şi tu eşti cea mai deşteaptă dintre ei. Nu mi-aş permite acum să-ţi recomand să fii cea mai proastă dintre deştepţi, nu cea mai deşteaptă dintre proşti, pentru că sunt un domn. Şi cu oamenii ăştia plini de neînsemnătate de care ai amintit tu, uiţi de cea mai importantă relaţie cu o persoană pe care o poţi avea în viaţa ta şi anume cu mama ta, relaţie pe care nu ai fi avut-o dacă nu te-aş fi încurajat să o dezvolţi. Uiţi. Pentru mine i-ai pierdut pe toţi şi poate şi pe prietenul tău cel mai bun? Fata mea, tu nu ai avut niciodată un prieten cel mai bun, crede-mă. Tu ai avut doar umeri pe care să plângi. Şi nu ai fost tu cea care a pierdut un prieten din cauza mea, eu am fost acela, asta să nu uiţi toată viaţa, pentru că nici eu n-am să uit, chiar dacă vreau. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, nu a fost altă fată lângă mine. Cât am fost cu tine, niciodată nu a fost altă fată, ţi-am spus, ţi-am promis şi ţi-am demonstrat, dar neîncrederea ta infinită în mine, m-a contrazis întotdeauna. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, ţi-am spus pentru că m-am gândit la noi, la mai bine pentru noi, la dezvoltarea personală a fiecăruia, însă tu ai ales încă o dată monotonia şi cercul închis al vieţii tale. Admiraţia ta nu am simţit-o niciodată, fie că ai vrut, fie că nu; lucruri nu ţi-am ascuns niciodată, mereu am vorbit cu tine, îţi spuneam tot ce am, ce s-a întâmplat pe unde am fost, spre deosebire de tine care abea dacă scoteai un sunet când erai supărată pe o întâmplare din filmele tale. Şi cum poţi afirma că nu am simţit niciodată nimic pentru tine? Scuză-mă că-ţi spun asta, chiar dacă aş vrea să ţi-o spun direct în faţă, o pot face şi aici: să-ţi fie ruşine! M-aş opri aici, aşa cum am făcut atunci când ţi-am citit aberaţiile de pe blog, dar după cum am zis, sunt un domn. Să continuăm…

Dacă tu zici că îţi aminteşti perfect fiecare amănunt al relaţiei pe care am avut-o, te rog să-mi spui ce culoare avea floarea pe care ţi-am dat-o pe 31 august 2012. Stai liniştită, nu ştii. Şi cred că într-un final, ai şi tu dreptate: nu suntem prieteni, nici amici, doar nişte străini cu câteva amintiri comune ce nu ne vor mai lega la un moment dat şi se vor duce uşor pe valul vieţii. Să ştii că am fost conştient de acea despărţire, doar ţi-am explicat la început de drum despre ceea ce ne aşteaptă, doar că aici, tu nu ai ţinut pasul cu mine. Nici nu ai fi putut. Eu am fost conştient de asta, în permanenţă. Tu eşti cea care nu a fost conştientă. Să fie clar.

Şi să mai fie clar şi faptul că tu nu eşti omul la care eu să mă întorc atunci când îmi este dor sau când sunt trist. Păcatul a fost al meu că mi-am dat seama prea târziu despre adevăratul om care eşti. Nici nu aş avea de ce să mă întorc la tine. Fericirea m-a luat de mână şi nu-mi va mai da drumul. Tu ai înţeles greşit când ţi-am spus că tu mă legi de casă. Nu mă refeream la faptul că tu eşti casa mea, mai ales în anumite momente ale vieţii mele, ci că eşti una dintre persoanele cele mai apropiate fizic de familia mea. Iar dacă tu zici că nu poţi fi pentru mine ca o carte pe care o deschid doar atunci când îmi aminteşte că am citit cândva un citat, dar pe care nu l-am reţinut, este în regulă; niciodată n-ai vrut să fi. Mă bucur însă că acum are cine să fie cartea mea preferată pe care o redeschid ori de câte ori vreau să o resavurez. Şi ghici ce? Mă face fericit! Zici că ai fost lângă mine întotdeauna când am avut nevoie? Ce zici de seara în care am mers la urgenţe cu mama şi te-am sunat să-ţi spun ce s-a întâmplat, iar mama cu lacrimi în ochi mă privea cum aproape plângeam explicându-ţi ce se întâmplase, iar tu… râdeai de mine la telefon? Atunci ai fost lângă acei alţii despre care vorbeşti. Tu ai fost lângă alţii atunci când trebuia să fii lângă mine. Nu te-am alungat niciodată de lângă mine, doar ţi-am spus că merg cu prietenul meu la o bere şi că te las acasă. Dacă tu numeşti alungat atunci când te-am luat la toate evenimentele familiei, ale prietenilor sau colegilor, atunci ai o altă problemă, pe lângă celelalte pe care probabil le-ai descoperit până acum sau le vei descoperi până la finalul acestui articol. Ai plecat, fără să te uiţi în urmă, fără să îţi pese că mă răneşti şi nu ai luptat pentru fericirea noastră. Spun asta bazându-mă pe ultima noastră revedere. Ţi-am oferit deschis suportul meu, umărul meu, prietenia mea, dar le-ai refuzat crezând că dacă ne-am despărţit, s-a terminat totul. Aici ai greşit tu. Şi atunci când am fost trist, supărat, demotivat, ştiu că ai făcut tot posibilul să-mi arăţi că niciodată nu eşte atât de gravă situaţia. Dar acest lucru nu tot eu te-am învăţat? Iar ai uitat.

Mi-ai tot spus în repetate rânduri că te-am dezamăgit. Situaţia a impus asta şi nu ai tratat-o cum se cuvine. Nu te-am dezamăgit, aşa cum zici tu, ci te-am întărit. Viaţa este dură. Uite, altă lecţie învăţată tot de la mine. Sunt tare curios de la cine ai aflat tu acele presupuse lucruri despre mine, pe care ţi le-am ascuns şi cu care te-am dezamăgit. Nu aş fi surprins dacă aş afla şi eu că tu ai descoperit asta din graiul aşa zişilor prieteni dragi ţie din acel cerc drăguţ şi mediocru al tău. Ai menţionat de dor de tine. Înţeleg că tot ceea ce ai scris, ai scris la supărare, dar să zici că nu mi-a fost dor de tine când nu ne vorbeam, sunt aberaţii. Şi în legătură cu viitorul meu, chiar nu înţeleg ce tangenţă ai tu cu iubita mea. În ce măsură te interesează cât timp va fi lângă mine? Păi să clarificăm şi asta: va fi acolo atâta timp cât va fi lângă mine şi va avea grijă de fericirea noastră. Eu am fost conştient cât doi, de iubirea mea şi a ta. Degeaba ai închis într-o cutie toate pozele cu noi, cutiuţele de cercei, cartea şi toate cadourile pe care ţi le-ai dăruit. Într-o zi le vei revedea pe toate şi atunci îţi vei da seama că nu am ţinut la tine aşa de puţin cum ai crezut tu.

La fel cum sensibilitatea şi prietenia mea au fost preţioase pentru tine, aşa a fost întreaga relaţie pentru mine. Mai mult de-atât, m-am dedicat trup şi suflet în tot ceea ce am făcut cu tine şi ştii foarte bine asta. Dacă tu abea acum ai reusit să te convingi că a fost o adevărată dragoste între noi, eu am fost convins de mult. Şi să nu fi vreodată convinsă că ai fost singura ce m-a iubit aşa de mult. Fără să fiu rău sau să te atac, altcineva o face deja, chiar mai mult decât tine. Sunt realist şi am fost de la bun început. Mulţumesc că mi-ai purtat de grijă. Conştient de ceea ce m-a aşteptat aici, departe de casă, nu este nevoie să mai meditez asupra vieţii mele, a oamenilor pe care i-am pierdut involuntar, a celor care sunt aici şi aşa mai departe, pentru că am venit puţin pregătit şi pe parcurs mi-am dat seama că aici este locul meu. Acasă este acolo unde sunt fericit. Asta a fost ultima lecţie învăţată. Tu nu realizezi nici acum că decizia mea de a pleca de acasă tocmai în Timişoara, a implicat multe pierderi sentimentale şi lecţii învăţate. Uite încă una dintre ele: sunt lucruri mult mai bune întainte decât orice alt lucru am lăsat în urmă.

Cu plăcere că am fost în viaţa ta şi cu părere de rău pentru ceea ce vei simţi când vei citi aceste rânduri, însă este doar adevărul gol, goluţ. Şi cu această ocazie, promit solemn că nu voi mai scrie articole referitoare la tine, nu voi mai încerca să te motivez sau să te încurajez, niciodată. Consider că în tot timpul nostru am făcut tot ceea ce am putut şi din câte mi-am dat seama, nu am reuşit. În concluzie, nu am fost omul potrivit.

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.