Este vorba despre riscuri şi suflet

Fie că dau de înţeles ceva, fie că spun ceva în faţă, fie că fac ceva, fie că nu fac nimic, fie că simt ceva, gândirea mea şi în cele din urmă acţiunile mele, sunt reţinute de sentimentul de a nu răni în vreun fel. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea ca un tot unitar şi că nu fac rău nici prin gânduri. Din reflex fac lucrurile în aşa fel încât oricine intră în contact cu mine să nu se simtă cumva ofensat sau jenat din cauza a ceea ce am spus sau am făcut. Asta îmi dă de înţeles că sunt slab. Poate slab de înger, zic. Păcatul, vina şi dezamăgirea îmi aparţin în această privinţă.

În continuare îmi iau palme şi în continuare îmi zic “Gata, mi-a ajuns! Trebuie să fac ceva!”. Momentul respectiv trece şi la următorul mă ţin şi cu dinţii de refelxele mele de slăbiciune. Uit ce mi-am propus şi aşa nu fac nimic. Bine, după ce am făcut aceeaşi greşeală, regret din nou. Am început să mă accept aşa cum sunt şi pentru că am văzut că nu mă pot schimba, am lăsat-o baltă cu marile mele planuri.

Sincer sper la o minune în viaţa mea, o minune care să mă ducă exact la nivelul la care trebuie să fiu, la fel de sufletist, atent la detalii, iubitor, sensibil, dar cu un caracter de fier. Este un cuvânt greu şi până acum clar nu l-am putut căra după mine. Ce-i drept, cred că sunt frustrat şi ăştia din jurul meu au învăţat în timp cum să profite de mine. Ce diabolic a sunat!

Nu ştiu care ar fi problema mea. Sau problemele mele, pardon. Ştiu că am şi sunt legate de comportament, dar dacă intru mai adânc, sunt legate de suflet. De acolo pleacă totul. Am încercat să fiu rău şi am reuşit, dar nu a meritat. Nu ştiu ce ar trebui să mă caracterizeze şi mai ales ce ar putea să mă schimbe. Schimbări peste schimbări, de fapt nu m-am mişcat de la locul meu. Îmi este frică să mă gândesc că am reuşit să mă schimb pentru că risc să aflu că în tot acest timp m-am minţit.

Mi-am luat vacanţe, m-am relaxat, am reflectat, m-am eliberat de energii negative, mi-am dat un refresh, am căpătat curaj şi cu toate astea nu am găsit răspunsuri despre mine. De ce aşa, de ce nu invers, până când, oare… şi tot aşa. Acum văd ca un mijloc stabil de a deveni mai om decât sunt, facultatea. Am pretenţii ca din momentul în care voi pleca, să plec cu adevărat şi când mă voi întoarce, să îi aud pe toţi spunând “Te-ai schimbat!”. Atunci chiar nu o să-mi pese de ce vor ei să mai fiu, din moment ce mă simt răzbunat pe elementele ce ţin de mine şi în acest moment nu mă ascultă pentru a-mi fi mai bine.

Îi admir pe cei care pleacă de acasă încă de la vârste fragede din cauza puţinelor posibilităţi de a supravieţui şi ajung acolo unde visează. Nu am ce zice, s-au descurcat şi se descurcă. Nevoia te învaţă.