Emoţii şi noi preocupări

Am tot întâlnit situaţii care mi-au atins stările şi m-au făcut să mă simt în multe feluri, în ultimul timp. De la tendinţa mea infinită de a-mi dărui inima oricărei domnişoare care îmi oferă un zâmbet sincer, până la oamenii care mă indispun şi mă fac să nu îi apreciez prea mult. Acum câteva zile am avut o stare ciudată prin care îmi puteam exprima foarte uşor dorul de noi relaţii cu persoane din trecutul meu. Mai mult, aproximativ acum o săptămână, am ajuns în situaţia în care iar îmi reproşam faptul că viaţa mea nu este aşa cum mi-am dorit, doar din cauză că nu fac mai mult. Mai exact, nu sunt atât de puternic încât să-mi depăşesc timiditatea. Nici acum nu sunt atât de puternic. Este trist să îmi dau seama încă o dată de asta. Şi, şi mai trist este că nu îmi pot depăşi condiţia. Rămân acelaşi limitat la gândurile mele despre singurătate şi aspiraţie către independenţă.

Mă consider în continuare un neînţeles. Şi nu că asta este un moft de-al meu. Pur şi simplu aşa sunt. Este vina mea. Chiar dacă, de cele mai multe ori reuşesc să ies din rutină prin încercări de a interacţiona cu “noua mea lume”, întotdeauna revin la ceea ce mă caracterizează cel mai bine: gândul că nu pot mai mult. Bănuiesc că am nevoie de un prieten, motivaţie din partea lui şi gingăşie infinită, toate astea venind împreună cu nişte cuvinte calde, sincere şi o îmbrăţişare.

Persoanele pe care le-am cunoscut până acum, de când sunt plecat de acasă, au reuşit să câştige un loc mai bun sau mai puţin bun în zona de apreciere, zonă pe care o preţuiesc foarte atent. Unii dintre ei ar putea avea cale liberă spre a-mi deveni prieteni de nădejde, alţii nu. Ori, eu degeaba declar asta dacă ei nu au aceeaşi părere despre mine. Am început să generalizez şi se pierde esenţa a ceea ce vreau să spun.

Drumul facultate, cămin, cantină, cămin, facultate, cămin, pat, iar facultate şi tot aşa, mă scapă de o eventuală stare de dor pentru părinţii mei şi locurile de acasă. Pe de-o parte mă bucură acest lucru, dar pe de altă parte, îmi pare rău pentru că nu am mai gustat din dulcea melancolie de multă vreme şi aşa timpul trece foarte repede. Am tot încercat să-mi creez momente pentru a mă bucura de o dulce tristeţe, însă nu am reuşit. Timpul parcă nu mai stă şi îmi este foarte greu să pot să mai reflectez asupra detaliilor de fineţe din viaţa mea.

M-am gândit la momentul în care voi ajunge acasă. Mă gândesc că voi face asta în vacanţa de iarnă, în preajma sărbătorilor. Simt cu durere că nu voi avea timp să recuperez timpul pierdut, cu cei dragi, simt că nu mă mai pot bucura ca odinioară de toate cele pe care le făceam cu familia. Şi de ar fi numai asta! Prietenii mei cei mai buni, îmi este teamă că nu ne vom sincroniza prea bine pentru a ne revedea în nişte condiţii acceptabile. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am cunoscut cu puţin înainte să plec. A fost târziu când au intrat în viaţa mea. Ştiam că voi avea regrete în legătură cu asta şi cu părere de rău, din nou, nu am făcut nimic.

În toate astea, am şi motive la care să mă gândesc din când în când şi să zâmbesc, în timp ce merg singur pe drum şi mă apucă alte gânduri care îmi inspiră tristeţe. Situaţia de faţă, ca şi multe altele, nu îmi mai permit toate stările ca cele pe care le aveam în liceu din cauza cărora puteam genera involuntar cuvinte pentru blog.

Acum, toate problemele personale, sa le zic aşa, sunt acaparate de tot ceea ce fac zilnic. Fie că am un curs, un seminar, chiar un laborator, pe lângă asta, abea apuc să mănânc, pentru că imediat trebuie să ajung în alt loc. Fie că este vorba despre un club de seară, un local la care are loc un eveniment, un training sau o pur şi simplă întâlnire cu ceva colegi, nu am de gând să ratez aceste ocazii. Sunt pentru mine, pentru dezolvtarea personală şi pun mare preţ pe ea.

O carte citită

Acum câteva zile am terminat de citit “Act Veneţian” de Camil Petrescu. Cartea am primit-o de la doamna profesoară de Limba şi literatura română în amintirea activităţii “LITERATURA=SPAŢIUL LIBERTĂŢII” din 24 mai 2012.

Personajul pe care acum îl admir şi mă face să mă gândesc la el cu mare apreciere (Pietro Gralla), m-a impresionat frumos cu al său caracter puternic şi plin de adevăr despre viaţă. Chiar dacă drama sa a fost poate peste înţelegerea unora, şi acum mă cutremur când mă gândesc la înfruntările directe cu soţia sa (Alta), amantul acesteia (Marcello Mariani) şi deciziile pe care le-a luat de-a lungul celor trei acte.

După ce am terminat de citit cartea, mi-am notat nişte replici care m-au făcut să exclam de uimire când le-am citit ;)). Dacă aţi citit cartea, veţi înţelege mai bine.

Actul I, scena II, Pietro:

Da… A fi tânăr înseamnă a fi de oţel… A privi totul în faţă. A nu putea minţi niciodată… A nu putea îndura să fii minţit de alţii. A nu putea îngădui minciuna oriunde ai întâlni-o. A urî nedreptatea… Când eşti tânăr nu poţi fi legat de nimic… Încaleci tu viaţa cum vrei… Fiindcă îi poţi da cu piciorul… Nu te târăşte ea ca pe o epavă care nu mai ştie să renunţe…
Când eşti tânăr nu mai este nimic între Dumnezeu şi lume, decât fiinţa ta…

Actul III, scena III, Pietro:

Am crezut în tine… Nu în vorbele tale, ci în fiinţa ta.

Scena V, Pietro:

Spune tot ce vrei… dar vorbeşti de prisos… Altădată orice cuvânt al tău deschidea lacăte şi lega toată viaţa de câte un sens al lui. Acum vorbele tale sunt fără utilitate ca nişte chei găsite. Cum am putut să te văd altfel decât eşti?

Alta:

De ce amesteci înteligenţa în jocul acesta amăgitor al dragostei? Dragostea este vrajă şi beţie, iar inteligenţa omului, ca şi judecata, nu au ce căuta în dragoste…

Pietro:

E după cum vede fiecare. Eu socot că nu iubim numai cu inima sau numai cu alte organe. Iubim cu totalitatea fiinţei noastre. Vorbeai că dragostea este beţie, ei bine omul inteligent nu se îmbată… Mă credeam bun cunoscător de oameni şi iată am descoperit floarea omeniei într-o asasină.

[…] Pietro:

E posibil ca ceilalţi bărbaţi să iubească aşa cum spui tu… dar eu nu vreau să semăn cu ceilalţi bărbaţi.

Scena VII, Pietro:

Nu ştiu ce vor deveni toate femeile pe care nu le-am întâlnit niciodată în viaţa mea, din toate ţările Pământului. Înainte de a te cunoaşte eu, se spunea că eşti o mare artistă… Poate că vei mai putea fi pentru ei ceea ce ai fost… Până unde voi merge eu nu va veni nicio ştire despre faima d-tale… iar pentru mine vei fi aşa cum ţi-am spus… de mult înmormântată…

Este foarte posibil ca acum să caut alte opere ale lui Camil Petrescu, asemenea căutării altor filme cu actorii plăcuţi la prima vedere 8->.