Dragă tu

După felul în care te comporţi cu mine sau după timpul în care abea dacă îmi mai întâlneşti privirea, îmi dau simplu seama că nu mai ţii minte cum eram noi doi în copilărie. Ai uitat complet toate zilele în care ne jucam de dimineaţă până seara cu tot ce găseam pe la mine prin casă sau pe la tine. Fiecare lucru însemna să pierdem ore întregi epuizându-i toate modele în care îl puteam transforma în diferite lucruri din imaginaţia noastră de copii nevinovaţi. În zilele în care trăgeam tare de ambiţia noastră de a nu da drumul jucăriilor din mână şi în momentul când unul dintre noi începea să plângă, nu mai vorbeam pentru câteva minute. Involuntar găseam cuvinte şi alte lucruri interesante care să ne aducă aproape.

Ţin minte că atunci când te făceam să plângi, făceai cumva şi ajungeai la năsucul meu şi mă muşcai până începeam şi eu să plâng. Din ură, din dragoste, din dorinţa de a nu plânge tu singură, nu ştiu, dar asta ţin foarte bine minte. Până şi mama îmi reaminteşte acest lucru uneori. Împărţeam totul. Fie că eram la grădiniţă sau acasă, ce era al meu, era liber să fie şi al tău. Mâncam din aceeaşi farfurie, dormeam în acelaşi pat în timpul zilei când părinţii erau ocupaţi şi nu ne puteau supraveghea şi părea că aveam să nu ne despărţim vreodată.

M-a cuprins nostalgia şi am vrut să-ţi spun aceste lucruri. Acum însă, doar îmi pare rău că nu mai am toate amintirile din copilărie. Locurile nu s-au schimbat, am crescut noi şi doar am început să ne deplasăm puţin, însă întotdeauna am revenit acasă. Tu, odată cu timpul şi vârsta ai uitat să mai vii pe la mine şi ne-ai îndepărtat. Nu ştiu dacă să te consider vinovată pentru asta, dar un lucru ştiu sigur: dragă tu, care ai fost prietena mea de când eram nişte copilaşi, îmi pare rău de prezentul în care am ajuns, îmi pare rău de problemele pe care probabil le ai acum şi îmi pare rău că nu mai suntem ca atunci. Recunosc, a fost şi orgoliul meu de a nu te mai băga în seamă atunci când râdeai cu altcineva.

Ai întâlnit persoane noi, mult mai interesante şi amuzante decât mine, cu mai mulţi bani, o viaţă ceva mai promiţătoare poate şi eu am scăzut în ochii tăi. Nu ne-am făcut promisiuni şi planuri de soartă, dar te-aş ruga frumos să stai şi să priveşti puţin în urmă. Ce vezi? Nu-i aşa că o poveste putea fi scrisă? Viaţa noastră nu ar fi putut fi ceva mai simplă? Doar gândeşte-te puţin şi răspunde-mi de acolo din cercurile tale de prieteni în care te afli de câţiva ani. Nu sper nimic, doar îmi este dor. Pot doar să sper că într-o zi vei citi şi îţi va părea şi ţie puţin rău de ceea ce am spus. Nu vreau să mă răzbun sau să te fac să te simţi prost, vreau doar să zâmbeşti şi să îţi dai seama că eu nu ţi-am vrut răul.

Şi ar mai fi de zis multe, mult, mult prea multe, dar cu ce rost? Ochii tăi m-au văzut ca pe o poartă spre a-ţi îndeplini tu dorinţele, un fel de cobai. Ai venit într-o zi la mine plângând, după acei mulţi ani, şi mi-ai spus că “prietenii tăi” nu te pot ajuta cu un anumit lucru. Nu îţi răspundeau la telefon. Erai în pat plângând, cu telefonul în mână. Mă uitam la tine. Mi-am zis că nu o să mă bag şi nu o să te întreb ce s-a întâmplat pentru că atunci nu mai era treaba mea, de mult timp. Mi-ai spus că toţi sunt la fel, că toţi te folosesc pentru scopurile lor. Nu puteam, decât să gândesc lucid ceea ce spuneai şi să fac legătura între noi. Tu nu ţi-ai dat seama că acelaşi lucru făceai cu mine, că îţi găseai momente de a mă vizita doar când aveai nevoie de ceva, intrând pe uşă şi întrebând, ca pretext “Vlăduţ, ce faci?”. Am ştiut de prima dată că nu te interesează în vreun fel starea mea, dar am fost bun şi m-am prefăcut că îţi răspund ca şi când ţi-ar fi păsat. Încercam totuşi să îmi deschid inima, dar erai prea ocupată. Nu te mai simţeam alături de mine, de mult, chiar dacă tindeam să te iau în braţe.

Înainte de asta, erau zile în care veneai plângând la mine, spunându-mi despre problemele în familie. Te încurajam, eram cu tine. Greşit. Au fost doar stări de ambiguitate şi m-am simţit prost când nu ai apreciat prezenţa mea în acele momente.

Oamenii pe care i-ai întâlnit, nu ştiu câte bucurii ţi-au adus. Au fost şi încă sunt oameni pe care îi ai aproape şi legăturile dintre voi nu sunt de prietenie, asta este clar vizibil încă de la depărtare.

Sincer, nu regret momentul în care mi-ai spus că ar fi mai bine să îţi spun să nu mă mai cauţi decât să nu răspund la telefon. A fost o chestie de prost gust. Atunci mi-a fost confirmat faptul că eram mai mult decât un cobai şi puţin dureros pentru mine a fost răspunzându-ţi că de prost gust este lucrul pe care îl faci tu: să te foloseşti de mine şi bunătatea mea. Tot atunci ţi-am reamintit ceea ce ai spus despre prietenii tăi. Că se folosesc de tine. Nu ştiu cum ţi-a fost când ai primit răspunsul meu, dar eram răzbunat. Am lăsat la o parte tot ce ne legase vreodată şi mi-am asumat condiţia de a mă maturiza. Asta înseamnă a uita vechile prietenii, copilăriă şi persoanele care îmi erau cele mai drage, asta pentru conturarea caracterului meu.

Timpul a trecut şi oamenii s-au schimbat. Nu ştiu la ce să mă aştept pentru mine în viitor. Şi mai ales pentru tine. În încheiere pot să îţi urez toate cele bune, tot ce nu ai făcut cu mine să-ţi fie îndeplinit, tot ce nu am eu să ai din plin şi, cine ştie, poate într-o zi o să avem ocazia să mai depănăm amintiri, fără să am speranţa asta. Te las în lumea ta, eu rămân aici, unde m-a dus şirul vieţii şi cam atât.

În valuri se pierd idealuri
Iar tu picuri în plicuri
Gânduri, rânduri, rânduri…

Cu nostalgie înfinită,

Al tău Vlăduţ, pierdut de mult

Dragă suflete…

Dragă suflete,

Îţi vorbeşte cel care te-a pus pe un loc mai jos în lista de priorităţi, cel care prin acţiunile sale te-a făcut să îţi pară rău de el, să ai anumite reţineri şi să nu mai ai aceeaşi conexiune cu el, dar cu toate astea să ai speranţă că se va schimba în bine.

Schimbarea de anotimp a venit pe neaşteptate. Sentimentele aduse odată cu asta au fost timpurii, departe de a se fi copt şi simţite prin bătăile inimii, sunt usturătoare. Comportamenul meu se bazează pe bunătatea emanată de tine şi direct a fost compromis pentru acest început de toamnă. Sincer să-ţi spun, mă aşteptam la ceva, că doar e schimbare de vreme, dar nu la atâta confuzie pe care mi-ai creat-o. Şi mai grav, e din ce în ce mai rău. Cum ai făcut, cum nu ai făcut, cum trebuia să faci, m-ai împins de am făcut eu greşeli şi te-am ascultat luându-le ca de bune. Nu te acuz, recunosc a fost vina mea în întregime. De aici au plecat greşelile mele, apoi ale tale care m-au împins din nou la altele.

Încerc eu să mă mint că totul este în regulă, că totul se rezolvă pe fiecare zi ce trece, dar am o presimţire că vor rămâne rănile. Te-aş ruga, dacă se poate, să mă ierţi, să te împaci cu mine, să-mi mai spui cu vocea ta caldă ce este bine pentru mine. Eu am avut întotdeauna tendinţa de a-ţi vorbi şi asta m-a făcut să cred că voi deveni puternic şi relaţia noastră va fi de neînvins, însă neatenţia, o mai mare nebăgare în seamă a ta au fost deajuns astfel încât să îţi întorc spatele involuntar şi să te îndepărtez.

Îmi pare rău, şi ştiu că mă crezi, pentru că în ultima perioadă nu te-am mai hrănit, luând asupra mea fiecare bucăţică de fericire şi risipind-o pe momente care nu înseamnă nimic. Nu am vrut să se ajungă niciodată în situaţii ca asta şi sigur nu mai vreau.

Tu, prieten al meu, care nu mă minţi niciodată, dornic de iubire, însetat de momentele cu mine, eu bucuros pentru că exişti, oare tu fiinţă superioară fizicii, ai putea, prin înţelegerea ta să mă ţii iarăşi de mână, să ai grijă de mine şi împreună să ne lăsăm cuceriţi de tot ce-i frumos şi să gustăm plini de pasiune din viaţă?

Al tău personaj, Vlăduţ.