Despre oameni

În primul rând trebuie să recunosc că nu sunt un mare cunoscător de oameni. Îmi pun încrederea în oricine şi orice are legătură cu respectivul sau respectiva. Încă uimit şi plin de semne de întrebare mă gândesc la relaţiile pe care le-am avut cu oamenii. Foarte ciudată şi de necrezut mi se pare povestea mea, încât nici peste 10 ani nu o să fiu în stare să o cred.

Oameni care mi-au fost şi îmi sunt prieteni încă de când mă ştiu, tovarăşul şi prietenul meu de-o viaţă a fost şi sunt sigur că o să fie acolo întotdeauna. Primele jucării împărţite cu el, primele zile bălăcindu-ne sub soare în râul din vale, primele săpături în pământ după fanteziile noastre, prima beţie, primele iubite şi continuăm să continuăm cu primii paşi în facultate. De la el, cred că una din puţinele persoane pe care o consider om, am avut de învăţat în permanenţă.

Şi în momentul în care am fost matol de altă relaţie de prietenie, m-a avertizat, m-a sfătuit şi şi-a păstrat încrederea în mine, chiar dacă mă vedea greşind şi dedicându-mă greşit altcuiva. Şi chiar dacă ştia că voi greşi din nou, a fost acolo, cel puţin cu cuvintele de încurajare. Şi nu! Nu este omul care să-mi spună că nu este bine ceea ce fac, este omul care m-a încurajat chiar dacă era o altă greşeală şi mi-a dat subtil de înţeles că este bine ceea ce fac. Tactica a fost ca eu să învăt absolut toată lecţia, nu doar să mă feresc de pragul de sus sau de jos. Mi-a deschis uşa mai întâi!

Acest om, prietenul meu de-o viaţă, chit că a fost la distanţă faţă de mine, a ştiut cum să păstreze legătura noastră fără ca ea să se strice în vreun fel. În toţi aceşti ani, aproape 19, ne-am păstrat respectul de sine şi nu ne-am depăşit limitele în a ne jigni în vreun fel.

Ei bine, de la el ajung acum să primesc şi dezamăgirea pe care nici nu aş fi crezut că o să o primesc în vreo viaţă. A avut capacitatea de a cunoaşte mai bine urmările şi a avut mare dreptate. Preferata mea s-a topit prin prisma spuselor lui. A dispărut total din peisaj fără să lase vreo urmă. Am fost convins de el şi am văzut adevărata realitate. De ieri de când am avut mica discuţie despre relaţia mea de prietenie, mă tot gândesc la timpul petrecut, sacrificiile şi momentele frumoase. Să înţeleg oare că totul a fost o pierdere de timp în ciuda mea şi am făcut parte doar dintr-un plan banal bine pus la punct încă de la început? Trebuie să recunosc a fost excelent planul sau eu am fost atât de orb încât nu am văzut ce mi se întâmplă. Mereu am primit rugi şi mereu mi-am zis să fac un bine şi să nu refuz nimic pentru că poate într-o zi voi avea nevoie şi mă voi baza pe revanşă. Fals!

Acum mă simt liber ştiind că tot ce a fost, a dispărut şi mai mult în întunericul de unde nu va mai ieşi pentru mine niciodată. Cel puţin acolo să rămână sau să se afunde şi mai mult. Nu îi doresc răul, doar cineva asemenea care să-i arate ce a făcut.

În continuare mă bucur de prietenul meu de-o viaţă şi pot să spun că sunt împlinit. Am tot ce-mi doresc până în această secundă. Viitoarele dorinţe sunt ceva mai măreţe, însă acum cu şanse mai mari de a fi realizate. Ce a fost, a fost, iar cum îmi place să gândesc: “Trecutul nu mă interesează sub nicio formă!”.

Draga mea, fără supărare!

Îmi cer scuze, înainte de toate, pentru titlul acestor rânduri, ca şi acum câteva luni bune, când ţi-am scris acea scrisoare şi am început cu acel cuvânt pe care nu-l placi, “Dragă…”, scrisoare în care ţi-am vorbit despre toate cele ce ai început să schimbi la mine.
În primul rând, nu ştiu cum aş începe. Mesajul primit de la tine a venit pe neaşteptate. Încă o dată ai reuşit să ajungi în adâncul sufletului meu şi să-mi trezeşti melancolia, dorul vremurilor bune, copilul din mine, naivul pe care l-ai cunoscut pe 9 Octombrie 2011, visătorul care sunt şi nu în ultimul rând, prietenul tău, doar din câteva rânduri.

Sunt disperat! Simt cum îmi tremură mâinile şi mă gândesc că trebuie să termin cât mai repede ceea ce am de spus, pentru a nu fi prea târziu, însă timpul aici nu îşi are rostul. Chiar dacă ştiu asta, tot teamă îmi este.

Gândurile mele, acum, nu sunt într-o ordine. Vreau să-ţi spun atâtea, să îmi cer iertare, să te strâng în braţe, să nu mai existe negativ şi să nu ne gândim la nimic altceva. Mi-ai spus că “Iubirea, <<Asemenea unui chirurg al sentimentelor, m-ai operat cu degetele tale îndemânatice şi-acum mi-e mai bine.>>”. Nu mi-e mai bine. Am imaginea ta plecând, îndepărtându-te de mine, detaşându-te de noi. Vreau să ştii că nu îmi doresc asta, mai ales pentru ceea ce ai făcut, ceea ce ai fost şi eşti pentru mine.

Trebuie să am ocazia să-ţi vorbesc fără alte reţineri şi să-ţi spun lucruri care mi-au inspirat ură, frică şi obsesia de a nu te pierde. Eu cred că sentimentele astea urâte au făcut din mine alt om, copilul care s-a schimbat în tot timpul ăsta – şi nu ştiu în cât de bine, la fel cum nici tu nu ştii.

Din “Aer cu diamante” mi-ai mai spus despre fericire că “m-am operat pentru tine, m-am îmbătat pentru tine”. Cum poate fericirea să îşi găsească locul aici? Sunt trist, emoţionat, tensionat.
Când am deschis mesajul de la tine şi am citit primul rând, inima a început să-mi bată şi mi-am zis că tot ceea ce am făcut în ultimul timp, de fapt ceea ce nu am făcut în ultimul timp, ne-a afectat pe noi ca prieteni. Nu îmi amintesc să-ţi fi spus că am ajuns la concluzia că prietenia, mai ales a noastră, este mai presus de toate, mai ales de iubire şi alte sentimente. Ştiu că înţelegi, ca întotdeauna.

Eu îţi spun că nu s-a întâmplat nimic cu noi. Hai, te rog, să credem că timpul âsta în care nu am comunicat a fost doar o pauză a noastră pentru a reflecta şi a ne observa percepţiile ce le-am mai căpătat cu toată agitaţia asta de sfârşit. Tot ce simţi acum, este din vina mea. Niciodată nu ai fost distantă faţă de mine. Absolut. Eu am fost închis şi nu am vorbit cu tine. Vina este a mea în totalitate, aşa că nu vreau să te mai gândeşti la cauzele stărilor tale. Eu sunt cel rătăcit în continuare şi tot eu sunt cel care o să ne scoată la capăt teferi. Vreau să fii de acord cu mine în această privinţă.

Pauza asta, sper din tot sufletul să fie doar o pauză care să ne apropie şi mai mult şi în ciuda acestor momente, să ne regăsim şi să fie totul ca nou: sufletele noastre “lipite”, aşa cum ai zis tu, “erau”. Schimbarea mea a venit într-un final pentru că mi-am dorit-o în fiecare moment. Pot să spun acum că în afară de relaţia cu tine, această schimbare nu îmi afectează nici un simţ, ori sunt eu incapabil de a-mi analiza stările sufleteşti.

Cu tine am făcut tot ceea ce am avut de gând astfel încât să fii fericită, m-am îndurat să accept mici situaţii jenante (doar pentru că sunt eu timid), să îţi arăt ceea ce înseamnă fericire pentru mine, să guşti din melancolia dulce pe care o savurez în momentele mele de singurătate şi alte lucruri mici care ţi-au adus măcar zâmbete. Te-am răsplătit cu orice lucru am considerat că este o răsplată indiferent pentru ce. Şi pentru un zâmbet de-al tău. Şi pentru asta m-am simţit fericit, fără să aştept altceva în schimb, doar prietenia ta sinceră şi inocentă.

Ţi-am promis şi ţi-am făgăduit că vom fi întotdeauna cei mai buni prieteni împreună. Nu vreau ca acum să înceapă momentele de despărţire. Şi dacă despărţirea ar fi, să nu o lăsăm spontană. Avem nevoie de cuvinte dulci pentru ea şi încă nu le-am învăţat pentru asta, aşa că, avem nevoie de un refresh, de asemenea, împreună.

Tot tu mi-ai mai spus:

Am învăţat că indiferent de cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Acum, vreau să cred că ţi-am greşit din nou prin faptul că iar nu am vorbit cu tine şi te-am lăsat singură, iar “Tu, caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă.” să mă ierţi din nou.

Aş putea să încep să zâmbesc şi să spun că mai am lucruri pe care trebuie să le fac cu tine, că visele nu ni s-au împlinit aşa cum ne-am promis, că eu nu am presimţit vreodată o astfel de despărţire şi că îmi doresc foarte mult ca toate aceste cuvinte să ne verse lacrimile care s-au strâns şi să ne lase sufletele doar cu dorinţa de a mai fi la fel ca înainte şi îndemul de a continua. Lucruri mai sunt de spus şi aş prefera din nou din tot sufletul, să le spun în timp ce privesc sincer şi duios cele două lumini care au încercat din toate puterile să mă facă om şi acum sunt pe drumul cel bun spre împlinirea acestui ideal. Şi nu numai acele lumini, ochii ăia mici care în fiecare dimineaţă alături de un zâmbet de-al tău, mă fac să respir adânc şi să uit că ziua poate fi una grea.

Dorul tău mă face să mă simt iubit şi nu este un lucru rău deloc. Faci mica greşeală să crezi asta. Ceea ce simţi este un sentiment foarte dulce şi rareori îl am. Şi ghici de ce? Pentru că mereu mă găseşti încercând să ajung la el şi rapid îmi scoţi ideile de de a tinde spre singurătate, zâmbetul meu, parcă nebun după tine, mă copleşeşte cu apariţia lui pe figura.

Cum nici începutul nu am ştiu să-l scriu, finalul poate fi unul sec şi puţin semnificativ. Fiecare cuvânt l-am ales şi ţi l-am scris ca tu să-l citeşti şi să ai impulsul că nu s-a întâmplat nimic, doar am uitat puţin de noi. Te rog, în final, să nu te întristezi sau dacă ai făcut-o, revino-ţi şi trage-mă repede în lumea ta colorată. Nu ne-am greşit, nu am făcut lucruri rele şi de aceea nu îşi au rostul cuvintele grele de a ne separa.

Hai să continuăm să visăm împreună, pentru că ştii şi tu că “Ne făcea să ne întrebăm ce gust avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele.”

Cu dulci gânduri pentru tine, Lavinia,
de la Vlad al tău, coleg întâia dată,
prieten pentru o viaţă.

De mult, poate, uitată…

Mă bucur tare mult să aflu că încă se mai pune preţ pe lucrurile care au contat în viaţa oamenilor. De această dată, prietenul meu de călătorie prin viaţă, Sebastian, îşi mai face timp de câte o leapşă interesantă şi plină de nostalgie dulce-acrişoară aşa cum îmi place mie. De mult mi-am dorit să creez pe blog o categorie numită “Copilărie” şi să încep să povestesc tot ce îmi mai amintesc din viaţa de inocent pe care o aveam până la o anumită vârstă când, trist, am aflat că timpul trece şi mă ia cu el.

1. Ca primă întrebare ar fi, care mi-a fost jocul preferat din faţa blocului?
R: Deja cuvântul bloc îmi inspiră o amintire despre copilărie complicată, însă nu mă las influenţat negativ. Aceste lucruri contemporane îmi strică libertatea gândirii şi mă simt atacat de modernitatea lucrurilor. Îmi place să cred şi ştiu că în copilărie nu am avut parte de lucruri revoluţionare. Cel puţin aşa îmi amintesc. Revenind la întrebare, jocul preferat era, aşa cum îl numeam, “pitulatea”. Peste tot pe unde apucam şi ne strângeam cel puţin 3 copii, găseam motiv să îl începem.

2. Dulcele pe care l-aş mânca şi acum?
R: Păi să tot fie pufarinele şi sucul de portocale la sticlă de 0.33 cu dop plastificat cumpărat de la prietena mamei mele când îi făceam vizite.

3. Care au fost desenele mele preferate?
R: Ştiu doar că Dragon Ball-Z.  De la un timp, după ce se terminau pe TVR 1, imediat pe TVR 2 începea serialul Insula Piraţilor. Au fost primele apariţii TV care mi-au marcat imaginaţia. Au mai fost şi Pokemon şi Digimon.

4. Pe melodiile cui am crescut mare?
R: Am mai întâlnit această întrebare prin diferite locuri. “Dragostea din tei” pentru trupa O-Zone a fost una fără limite. Şi acum le reascult melodiile cu o mare privire în trecut şi plăcere. De asemenea, 3 Sud Est nu au stat departe de auzul meu şi m-au încântat cu muzica lor.

5. Ce amintiri îmi trezeşte guma Turbo?
R: Sincer să fiu, nici nu ştiu ce a fost aia. Mă gânesc că dacă Sebi tot vorbeşte despre ea, guma Turbo face parte din generaţia lui, sau cel puţin a durat exact până în momentul când am început eu să memorez întâmplări, lucruri şi persoane când eram mic. Chiar nu am niciun fel de amintire despre aşa ceva şi nici amicii mei. Universuri paralele?

6. Ce visam să devin când eram mic şi ce am ajuns?
R: Când eram mic îmi doream să fiu pompier, electrician, om de ştiinţă şi mai târziu doctor şi informatician. Acum, sunt un copil ceva mai mare pe pas de plecare de la casa părintească şi cu entuziasmul de a intra grăbit pe porţile deschise de viaţă. Visele nu încetează să mă inspire şi acum aspir spre o facultate de informatică.

7. Cum mi-aş descrie copilăria în trei cuvinte?
R: Clar nu aş putea să rezum totul la trei cuvinte, dar de încercat nimeni nu mă opreşte: O vreau înapoi!

Şi ca să respect standardul, leapşa merge mai departe la toţi cei care doresc.
Numai bine, Vlad.

Este vorba despre riscuri şi suflet

Fie că dau de înţeles ceva, fie că spun ceva în faţă, fie că fac ceva, fie că nu fac nimic, fie că simt ceva, gândirea mea şi în cele din urmă acţiunile mele, sunt reţinute de sentimentul de a nu răni în vreun fel. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea ca un tot unitar şi că nu fac rău nici prin gânduri. Din reflex fac lucrurile în aşa fel încât oricine intră în contact cu mine să nu se simtă cumva ofensat sau jenat din cauza a ceea ce am spus sau am făcut. Asta îmi dă de înţeles că sunt slab. Poate slab de înger, zic. Păcatul, vina şi dezamăgirea îmi aparţin în această privinţă.

În continuare îmi iau palme şi în continuare îmi zic “Gata, mi-a ajuns! Trebuie să fac ceva!”. Momentul respectiv trece şi la următorul mă ţin şi cu dinţii de refelxele mele de slăbiciune. Uit ce mi-am propus şi aşa nu fac nimic. Bine, după ce am făcut aceeaşi greşeală, regret din nou. Am început să mă accept aşa cum sunt şi pentru că am văzut că nu mă pot schimba, am lăsat-o baltă cu marile mele planuri.

Sincer sper la o minune în viaţa mea, o minune care să mă ducă exact la nivelul la care trebuie să fiu, la fel de sufletist, atent la detalii, iubitor, sensibil, dar cu un caracter de fier. Este un cuvânt greu şi până acum clar nu l-am putut căra după mine. Ce-i drept, cred că sunt frustrat şi ăştia din jurul meu au învăţat în timp cum să profite de mine. Ce diabolic a sunat!

Nu ştiu care ar fi problema mea. Sau problemele mele, pardon. Ştiu că am şi sunt legate de comportament, dar dacă intru mai adânc, sunt legate de suflet. De acolo pleacă totul. Am încercat să fiu rău şi am reuşit, dar nu a meritat. Nu ştiu ce ar trebui să mă caracterizeze şi mai ales ce ar putea să mă schimbe. Schimbări peste schimbări, de fapt nu m-am mişcat de la locul meu. Îmi este frică să mă gândesc că am reuşit să mă schimb pentru că risc să aflu că în tot acest timp m-am minţit.

Mi-am luat vacanţe, m-am relaxat, am reflectat, m-am eliberat de energii negative, mi-am dat un refresh, am căpătat curaj şi cu toate astea nu am găsit răspunsuri despre mine. De ce aşa, de ce nu invers, până când, oare… şi tot aşa. Acum văd ca un mijloc stabil de a deveni mai om decât sunt, facultatea. Am pretenţii ca din momentul în care voi pleca, să plec cu adevărat şi când mă voi întoarce, să îi aud pe toţi spunând “Te-ai schimbat!”. Atunci chiar nu o să-mi pese de ce vor ei să mai fiu, din moment ce mă simt răzbunat pe elementele ce ţin de mine şi în acest moment nu mă ascultă pentru a-mi fi mai bine.

Îi admir pe cei care pleacă de acasă încă de la vârste fragede din cauza puţinelor posibilităţi de a supravieţui şi ajung acolo unde visează. Nu am ce zice, s-au descurcat şi se descurcă. Nevoia te învaţă.

Am ajuns la start

16 Decembrie 2011 – ziua, luna şi anul în care am început să mă exprim pe acest blog. Acea zi înseamnă un start pentru mine ca blogger şi o privire în oglindă pentru sufletul meu. Bune, rele, cred că am gustat din majoritatea şi sunt oarecum împăcat cu mine şi cu ceea ce a putut să-mi rezerve viaţa până în acest moment.

Dacă dau puţin timpul în urmă, redescopăr momentele mele de suspans, trăirile unor dorinţe, schimbări, mici dezamăgiri, întâmplări, emoţii din literatură şi alte lumi,  gânduri de Decembrie, împăcări cu sufletul, uimiri, indiferenţă, evenimente din viaţă, poveşti ale unor necunoscuţi împărtăşite cu mine, vise descrise şi dorite, planuri şi schimbări de planuri,  locuri, plăcerea timpului petrecut cu prietena şi familia, călătorii, amintiri mai ales, păreri despre adevăr şi existenţă, regrete, zâmbete, despre prieteni, despre viaţă, teamă, oglindă pentru mine, sentimente, singurătate, realizări, eşecuri, cărţi, drumuri la întâmplare, valori descoperite, alegeri, nehotărâri, oameni, timp, încurajări personale, blogul meu, iubire şi ură,  pulsaţii, dor şi durere, nostalgie, melancolie, tristeţe, suflet, lupte cu mine şi oameni, tăcere, diferenţe, momente, aşteptări, cuvinte nespuse, posibilităţi, incapacitatea de a mă regăsi, stări, revoltă,  zile, noi orizonturi, poveşti, copilărie, naivitate. Şi în final ajung în Decembrie 2012 prin Cuvinte risipite.

16 Decembrie 2011 înseamnă şi un număr de 172 de articole, 802 comentarii, alte nu ştiu câte pagini şi numere fără importanţă. Personal cred că blogul a avut o influenţă asupra mea, chiar dacă nu îmi dau seama ce fel.

Păi? Mă bucur că am ajuns până aici. Ar putea fi un motiv bun de a continua şi de a învăţa din toate greşelile pe care le-am făcut în acest an. Eventual şi din realizările cu zâmbetul pe bune. Plăcute au fost acele momente 8->. Când am obţinut permisul de conducere, când am avut de câştigat la diferite concursuri din blogosferă, când m-am relaxat, când am visat, când mi-am îndeplinit visele, când am trăit momente remarcabile, când mi-am pus sufletul pe masă, când am participat la evenimente culturale şi sportive, când am ascultat muzică, când mi-am dorit, când am descoperit lucruri importante din viaţă, când am primit palme pentru a mă trezi, când am avut ceva de învăţat din toate, când a ieşit soarele, când am fost încântat de prezenţa Laviniei pe blog, când am primit emoţii, când am vrut să plec, dar am rămas, când am plecat şi m-am întors, când am avut ocazia, când am citit şi am trăit, când am avut ce să discut cu mine şi cu sufletul meu,  când am descoperit că am rămas la fel, când, când şi când.

Şi toate astea au fost pe scurt. Aş fi putut să le descriu pe toate într-un mega articol, la fel cum aş fi putut să le trăiesc pe toate diferit după bunul plac, dar nu am făcut-o. În coninuare rămâne de văzut ceea ce voi face. Voi mai creşte, voi mai visa, îmi voi mai dori, voi mai scrie.

Mă amuză puţin faptul că am ajuns până aici pentru că nu credeam. Acum că am şi văzut asta, clar nu o să mă opresc, indiferent de feedback-ul primit din partea vizitatorilor. Uite că în cele din urmă nu este aşa de important ca cineva să citească ceea ce am scris. Sunt sigur că multe articole plictisesc cititorii, dar pe mine, cele mai multe, mă emoţionează. Sunt ale mele, scrise în momente de singurătate, cu atenţie sporită şi cuvinte alese din suflet. Nu mă poate demoraliza nimeni în această privinţă. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine – să scriu despre mine -, chiar dacă nu mă cunosc în totalitate. Voi scrie mereu articole personale.

Şi da, blogul este o versiune îmbunătăţita a vechiului meu jurnal.