Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

S-a schimbat totul

Eram în mari probleme. Aşa descriam situaţia în care mă aflam când aveam un test pe la mate, o teză pe la Limba şi literatura română, un proiect pe la istorie sau nu prea învăţasem o lecţie pentru filosofie. Acum tânjesc trist către acele vremuri. Nu pot considera că am trecut de mult prin astea, dar pot recunoaşte că îmi este dor.

Aş vrea să mai pot să îmi arunc privirea peste geamul din clasa în care am învăţat patru ani şi să văd curtea liceului plină de zăpadă, însorită sau doar aşa cum a fost întotdeauna. Mi-au spus că îmi va fi dor de toată perioada liceului şi nu i-am crezut. Mi-au spus să mă bucur de fiecare moment şi din păcate nu am făcut asta. Mi-au spus să profit de fiecare zi şi i-am ignorat.

Acum, mai găsesc câte un moment care mă duce cu gândul la toate lucrurile şi persoanele ce se leagă de liceu. Şi nu pot evita amintiri de la ora de matematică cu doamna dirigintă, emoţii de la ora de literatură, suspansul de la ora de istorie cu gândul că mă va asculta, plăcerea când mă gândeam că o să am informatică, glume cu colegii şi prietena mea, jocurile de şeptică şi whist dintre ore, notele puţin mulţumitoare în unele zile şi emoţiile zilnice pentru fiecare materie în parte.

Îmi pare rău pentru că sunt multe pe care le regret şi pe care atunci îmi doream să nu le mai întâlnesc. Momente şi alte întâmplări, plăcute sau mai puţin. Dacă nu erau astea, acum nu aş mai fi avut ce să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze. A fost doar o chestiune de timp pentru ca tot ce îmi doream la început, să treacă. Am ajuns în ziua examenului de bac în care am pus punct oricărui gând pe care l-am avut şi mi-am luat adio, inevitabil, de la toată lumea. Atunci nu am realizat că de fapt luase sfârşit ceva frumos ce, poate, m-a maturizat, m-a făcut mai tare, m-a făcut să visez, mi-a deschis orizonturile şi de ce nu, mi-a făcut viaţa mai frumoasă. Într-adevăr, valoarea lucrurilor o cunoşti doar după ce le pierzi.

Aşa am făcut atunci şi de multe ori până atunci şi nu mă opresc nici acum. Îmi este greu să recunosc că timpul trece de multe ori peste mine. A dus cu el atâtea şi câte are să mai ducă!

Aş vrea să mai pot să fiu ca înainte şi să cred că o problemă înseamnă să nu înveţi o lecţie, sau să obţii o absenţă, sau orice altceva credeam pe atunci că nu este bine. Atunci, chiar aveam sentimentul plăcut, după ce terminam orele cu gândul că în ziua următoare, am mai puţine ore sau sunt mult mai uşoare sau chiar că ziua ce lua sfârşit, era Vineri.

Nu mi-am dat seama că prin dorinţa mea de a termina liceul, de fapt, ajungeam să cunosc şi mai bine viaţa care nu este deloc roz. Prin acea dorinţă, doar am ieşit din adevăratul frumos al vieţii mele şi m-am avântat în necunoscut, unde am nevoie de timp şi gândire pentru a mă adapta în a-mi găsi fericirea.

Emoţii şi noi preocupări

Am tot întâlnit situaţii care mi-au atins stările şi m-au făcut să mă simt în multe feluri, în ultimul timp. De la tendinţa mea infinită de a-mi dărui inima oricărei domnişoare care îmi oferă un zâmbet sincer, până la oamenii care mă indispun şi mă fac să nu îi apreciez prea mult. Acum câteva zile am avut o stare ciudată prin care îmi puteam exprima foarte uşor dorul de noi relaţii cu persoane din trecutul meu. Mai mult, aproximativ acum o săptămână, am ajuns în situaţia în care iar îmi reproşam faptul că viaţa mea nu este aşa cum mi-am dorit, doar din cauză că nu fac mai mult. Mai exact, nu sunt atât de puternic încât să-mi depăşesc timiditatea. Nici acum nu sunt atât de puternic. Este trist să îmi dau seama încă o dată de asta. Şi, şi mai trist este că nu îmi pot depăşi condiţia. Rămân acelaşi limitat la gândurile mele despre singurătate şi aspiraţie către independenţă.

Mă consider în continuare un neînţeles. Şi nu că asta este un moft de-al meu. Pur şi simplu aşa sunt. Este vina mea. Chiar dacă, de cele mai multe ori reuşesc să ies din rutină prin încercări de a interacţiona cu “noua mea lume”, întotdeauna revin la ceea ce mă caracterizează cel mai bine: gândul că nu pot mai mult. Bănuiesc că am nevoie de un prieten, motivaţie din partea lui şi gingăşie infinită, toate astea venind împreună cu nişte cuvinte calde, sincere şi o îmbrăţişare.

Persoanele pe care le-am cunoscut până acum, de când sunt plecat de acasă, au reuşit să câştige un loc mai bun sau mai puţin bun în zona de apreciere, zonă pe care o preţuiesc foarte atent. Unii dintre ei ar putea avea cale liberă spre a-mi deveni prieteni de nădejde, alţii nu. Ori, eu degeaba declar asta dacă ei nu au aceeaşi părere despre mine. Am început să generalizez şi se pierde esenţa a ceea ce vreau să spun.

Drumul facultate, cămin, cantină, cămin, facultate, cămin, pat, iar facultate şi tot aşa, mă scapă de o eventuală stare de dor pentru părinţii mei şi locurile de acasă. Pe de-o parte mă bucură acest lucru, dar pe de altă parte, îmi pare rău pentru că nu am mai gustat din dulcea melancolie de multă vreme şi aşa timpul trece foarte repede. Am tot încercat să-mi creez momente pentru a mă bucura de o dulce tristeţe, însă nu am reuşit. Timpul parcă nu mai stă şi îmi este foarte greu să pot să mai reflectez asupra detaliilor de fineţe din viaţa mea.

M-am gândit la momentul în care voi ajunge acasă. Mă gândesc că voi face asta în vacanţa de iarnă, în preajma sărbătorilor. Simt cu durere că nu voi avea timp să recuperez timpul pierdut, cu cei dragi, simt că nu mă mai pot bucura ca odinioară de toate cele pe care le făceam cu familia. Şi de ar fi numai asta! Prietenii mei cei mai buni, îmi este teamă că nu ne vom sincroniza prea bine pentru a ne revedea în nişte condiţii acceptabile. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am cunoscut cu puţin înainte să plec. A fost târziu când au intrat în viaţa mea. Ştiam că voi avea regrete în legătură cu asta şi cu părere de rău, din nou, nu am făcut nimic.

În toate astea, am şi motive la care să mă gândesc din când în când şi să zâmbesc, în timp ce merg singur pe drum şi mă apucă alte gânduri care îmi inspiră tristeţe. Situaţia de faţă, ca şi multe altele, nu îmi mai permit toate stările ca cele pe care le aveam în liceu din cauza cărora puteam genera involuntar cuvinte pentru blog.

Acum, toate problemele personale, sa le zic aşa, sunt acaparate de tot ceea ce fac zilnic. Fie că am un curs, un seminar, chiar un laborator, pe lângă asta, abea apuc să mănânc, pentru că imediat trebuie să ajung în alt loc. Fie că este vorba despre un club de seară, un local la care are loc un eveniment, un training sau o pur şi simplă întâlnire cu ceva colegi, nu am de gând să ratez aceste ocazii. Sunt pentru mine, pentru dezolvtarea personală şi pun mare preţ pe ea.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

Pe noi meleaguri

Noo, uite că-s ajuns şi în Timişoara. S-o gătat cu nebunia :D. Glumesc. Încep seria articolelor “plecat de acasă” prin acesta, articol scris din camera de cămin. După cum am vrut, sperat, muncit şi în sfârşit realizat, mă aflu în Timişoara. La aproximativ 380 de kilometri de casă, îmi continui studiile pe secţia de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii “Politehnică” Timişoara, pe scurt, UPT.

Ziua de 22 Septembrie a fost ziua în care deja eram în culmea emoţiilor, nostalgiei şi melancoliei. După tot ce am lăsat în urmă, acum îmi văd în continuare de viaţă, departe, fizic de părinţi, iubită, amici, prieteni şi toate cele. Lacrimile s-au împărţit în toate părţile – şi fericiri şi tristeţi. Oricum, ceea ce a fost plănuit încă de la bun început – studiul meu aici – nu a fost şi nu va fi atins de mici probleme, de orice fel.

Acum am ramas cam pe cont propriu și tot ceea ce voi face, va fi răspunderea mea. Acum încep adevăratele probleme. De acomodare, nu pot să mă plâng, colegii de cameră sunt oameni serioși, cursurile de la facultate sunt interesante, atractive, iar profesorii sunt pe placul meu.

În continuare, rămâne de mine să am grijă, să îmi urmez liniștit treaba, o să îmi continui proiectele și printre toate astea o să fac loc și distracției – doar nu o să ratez perioada asta de viață. Îmi zicea un prieten că după facultate, s-a terminat șmecheria. Asta este o ultimă șansă de a mai prinde ceva proaspăt din viața mea.

Pe de altă parte, cu perioada asta, vin multe lucruri din diferite domenii, lucruri care mă ating mai mult sau mai puțin sentimental. Cred că nu o să mă las purtat de singurătate interioară și o să trec cu bine peste toate ce vor fi.

Încă ceva: am un dor nebun de literatură.