Gânduri deranjate

A fost suficient să lipsesc de acasă, să ascult o melodie care să-mi trezească amintiri, să întâlnesc o persoană din trecut care a însemnat ceva atunci şi să-mi fie suflată o picătură de visare în suflet, încât să fiu trimis departe cu gândul şi să fiu deranjat sentimental. De ce mi-a fost frică mereu, nu am scăpat. De mic am avut teamă de timp. Nu ştiu cum, dar am simţit permanent că timpul trece şi o să regret fiecare moment pe care nu îl petrec cum se cuvine. Exact aşa s-a întâmplat.

Îmi este destul de greu să accept consecinţe şi greşeli ale mele, dar nu dau nici un semn ca şi cum aş fi afectat. Tac şi înghit. “Când sunt nefericit, nu are rost să o spun”. Motivele sunt multe şi diverse. Tot nu am reuşit să fiu cel care îmi doresc, nu am reuşit să mă împlinesc absolut cum am vrut până acum, nu am întâlnit acea persoană la care am sperat mai tot timpul. Poate vina este a mea. De fapt, da, este a mea. Mai departe merg doar pentru că motivele îmi sunt date de cei dragi care îmi sunt aproape – familia şi un prieten, doi.

Aş vrea să spun că îmi este dor de momente frumoase, dar dorul este numai pentru lucrurile pe care le-am avut. Eu nu am avut acele lucruri de care îmi este dor. Cred foarte tare că o să fie mult mai bine ca acum. Faptul că nu prea am mai zâmbit în ultimul timp, este o semn că undeva mai târziu o să fie cum am vrut mereu. Nu vreau să mă gândesc la ce este mai rău. Sunt sigur că este loc şi pentru el, normal. Viaţa mea, dacă nu o trăiesc eu, atunci cine? Şi în ea sunt incluse toate.

A trecut ceva de când nu m-am mai simţit cum sunt. Am lăsat la voia întâmplării comportamentul meu şi orice lucru mărut a devenit fără importanţă. Poate astenia de primăvară nu s-a terminat, zic. Toate astea se întâmplă, cel mai probabil, din cauza faptului că eu sunt de vină. Dacă nu aş fi fost atât de atipic şi bine educat (părinţii mei mi-au spus-o), aş fi fost mult mai bine, fără dureri simţite în adâncul inimii, lovindu-mi cu putere sufletul. Nu aş fi avut parte de toţi oamenii care mă fac să-mi pierd timpul cu ei, parte de toate lucrurile valoroase şi neînsemnate pentru majoritatea, parte de momente de la care aştept mult mai mult. Aş fi obţinut totul de la bun început fără să aştept, să regret şi să sper, ceea ce nu voi primi vreodată în situaţia în care sunt acum – pierdere de vreme, timp şi consum de duioşie pentru.

Sunt încurajat de gândul că într-o zi va fi momentul pentru răzbunarea mea şi a naiba ce dulce o să mai fie! Zic asta pentru că m-am simţit destul de umilit şi iritat în tot acest timp în care am oferit şi am primit mult mai puţin. Am suportat (încă mai suport), aştept cu arma la picioare şi sunt răbdător în continuare şi momentul meu o să fie cu mult peste toate. Atunci o să fie înşiruite şi motivele pentru toate regretele mele, o să fie uitate şi o să fiu liber. Iar dacă asta nu se va întâmpla, voi fi “niciodată OM”.