Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Piedici şi cuvinte grele

Mă bucur oarecum să aflu cum foarte multe persoane din viaţa mea (a se înţelege că este vorba şi despre toţi cei care citesc pe aici) îmi pun etichete după pur şi simplul fapt că nu le fac pe plac, că ajung să le creez nervi sau cine ştie ce. Mă gândesc cu mare tristeţe că oamenii ăştia nu au ajuns să mă cunoască şi să vadă că eu chiar mă chinui să nu fiu la fel ca toţi. Nebun nu sunt şi nici ruşine nu îmi este să recunosc că fac lucrurile în felul meu.

Am vrut să existe cineva care să mă înveţe în permanenţă, să îmi spună ce este bine şi ce nu şi mai ales să mă încurajeze în tot ceea ce fac. Primesc veşti neaşteptate de la viaţă prin care înţeleg fără ambiguitate că tot mai bine mi-ar fi singur într-un loc al meu în care să nu ştie nimeni de mine. Aşa ar fi mai simplu pentru toţi. Ca să nu mă deplasez de la subiect, încă o dată constat cu mare melancolie că întotdeauna, oricum ar fi, orice s-ar întâmpla, rămân singur. Şi aşa de dulce este astă singurătate, bă, că nu aş mai ieşi din mine, nu aş mai avea nevoie de nimic şi nici un gest de dragoste, prietenie, amiciţie şi aşa mai departe.

Pot să accept faptul că, în ciuda tuturor eforturilor mele de a-mi demonstra sacrificiul pentru binele şi fericirea celui de lângă mine, pot fi doar eroul meu. Nimeni, dar absolut nimeni nu apreciază şi mai ales nu mă apreciază pentru ceea ce fac şi ceea ce sunt. Zâmbesc şi cu lacrimi în ochi. Este dulce starea mea şi aşa mi-aş dori să o am în continuare. Păcat că mâine este o nouă zi, rutină şi altele care să mă distragă.

Până acum am fost înţelegător şi dacă am fost sincer, am strigat în gura mare asta şi am fost sigur pe mine, apoi mi-a fost spus că sunt mincinos, am acceptat cu zâmbetul pe buze şi asta. Acum, sunt lovit fix în pulsaţia inimii care, odată atinsă, începe să mă umple de emoţie şi lacrimile nu întârzie. Asta este adevărat, asta am observat, asta mi s-a întâmplat.

Ca o mică paraneză, blogul a devenit un mediu mai personal, faţă de cum a fost până acum, în care fiecare gând negativ, melancolic, nostalgic, plin de amărăciune, puţin dulceag şi alte gusturi care îmi plac mie, sunt scrise. Nu mă interesează nimic altceva.

Revenind, simt că începe să mi se facă cu mână şi să mi se spună cuvinte ca şi cum ar fi un “Adio!”. Am înţeles, se referă la “Ce faci? Nu mai pleci odată?”. Credeam că despărţirea mea de a tot ceea ce a însemnat 19 ani o să fie o sărbătoare, timpul rămas o să însemne tot atâta cât a fost până acum, iar ziua în care totul se va schimba, o zi de bun rămas.

Şi iată că încă o dată oamenii nu sunt oameni şi nici ne-oameni. Nu ştiu ce sunt, dar eu nu pot să îi mai accept aşa cum sunt. Asta nu-i un moft. Am motivele mele şi nu am de gând să îmi mai schimb părerile ca frumoasele cuvinte date în stânga şi în dreapta celor care nu merită. Mă mulţumesc să fiu eroul meu. Doar asta mă mai încântă şi nimic altceva.

Nu mai vreau să simt că viaţa este infectă, incorectă, lipsită de milă, plină de interese sau neaşteptată. Cât a fost până acum, m-a convins că mă poate înfrânge oricând. Nu îi trebuie mult să mă facă să cad în genunchi şi nici mie să cad la pământ. De acolo doar o şoaptă şi sunt în lumea mea.

De asemenea, nu toate dorinţele mele se împlinesc. Şi nu că s-ar împlini vreodată. Acum să fim serioşi. La ce părere am eu, simt că viaţa este cu mult mai deşteaptă şi malefică de atât. Şi dacă vorbesc şi despre acţiunea ei asupra mea, o să dramatizez, o să mă plâng, o să fiu victimizat şi toate cele. Nu? Aşa mă gândeam şi eu.  Eticheta doar se lipeşte, nu contează pe ce. Ce simplu!

Cu tot cu bunătatea mea, sufletul meu micuţ cu gusturi alese şi toate părerile de rău, îmi pare rău. O să găsească cineva aceste cereri de iertare. Eroul meu!

Cuvinte risipite

Intru şi în decembrie cu acest articol. În afară de starea mea plină de nostalgie. Cu capul rezemat de perete, privesc blogul ca un an plin de multe de care nu îmi amintesc, ale mele. Sentimentul devine plăcut când mă gândesc că toate aceste articole au fost scrise în stări provocate de persoane dragi. Uite cum iar vorbesc la plural şi iar vă introduc în ambiguitate. Îmi cer scuze, dar aşa mă simt liber, liniştit şi împlinit.

Stele pe cer mi-au fost stinse, când nu am trăit momente tocmai fericite, iar luna mi-a întins o mână pe umăr în timp ce tânjeam gânditor spre fericire. O lacrimă îmi ridică mâna de pe tastatură cerând să o şterg. Îi fac pe plac încet… Rămân cu privirea la blog şi îmi doresc să pot să fac mai mult. Mai multe în legătură cu mine. A mea percepţie de perfecţionist nu a avut încă un apogeu în care să pot spune cu adevărat că am dreptate în ceea ce spun.

Urmează încă o lacrimă. Oboseala îşi face jocul, iar eu sunt faultat. Afirm cu mişcări subtile din cap şi scriu mai departe. Încep puţin să visez, dar îmi spun cuvinte venite ca o palmă şi rămân cu picioarele pe realitate.

Nu mai pot să stau. Somnul mă trage spre pat. Să visez măcar şi eu frumos… Noapte bună!