Dragă tu

După felul în care te comporţi cu mine sau după timpul în care abea dacă îmi mai întâlneşti privirea, îmi dau simplu seama că nu mai ţii minte cum eram noi doi în copilărie. Ai uitat complet toate zilele în care ne jucam de dimineaţă până seara cu tot ce găseam pe la mine prin casă sau pe la tine. Fiecare lucru însemna să pierdem ore întregi epuizându-i toate modele în care îl puteam transforma în diferite lucruri din imaginaţia noastră de copii nevinovaţi. În zilele în care trăgeam tare de ambiţia noastră de a nu da drumul jucăriilor din mână şi în momentul când unul dintre noi începea să plângă, nu mai vorbeam pentru câteva minute. Involuntar găseam cuvinte şi alte lucruri interesante care să ne aducă aproape.

Ţin minte că atunci când te făceam să plângi, făceai cumva şi ajungeai la năsucul meu şi mă muşcai până începeam şi eu să plâng. Din ură, din dragoste, din dorinţa de a nu plânge tu singură, nu ştiu, dar asta ţin foarte bine minte. Până şi mama îmi reaminteşte acest lucru uneori. Împărţeam totul. Fie că eram la grădiniţă sau acasă, ce era al meu, era liber să fie şi al tău. Mâncam din aceeaşi farfurie, dormeam în acelaşi pat în timpul zilei când părinţii erau ocupaţi şi nu ne puteau supraveghea şi părea că aveam să nu ne despărţim vreodată.

M-a cuprins nostalgia şi am vrut să-ţi spun aceste lucruri. Acum însă, doar îmi pare rău că nu mai am toate amintirile din copilărie. Locurile nu s-au schimbat, am crescut noi şi doar am început să ne deplasăm puţin, însă întotdeauna am revenit acasă. Tu, odată cu timpul şi vârsta ai uitat să mai vii pe la mine şi ne-ai îndepărtat. Nu ştiu dacă să te consider vinovată pentru asta, dar un lucru ştiu sigur: dragă tu, care ai fost prietena mea de când eram nişte copilaşi, îmi pare rău de prezentul în care am ajuns, îmi pare rău de problemele pe care probabil le ai acum şi îmi pare rău că nu mai suntem ca atunci. Recunosc, a fost şi orgoliul meu de a nu te mai băga în seamă atunci când râdeai cu altcineva.

Ai întâlnit persoane noi, mult mai interesante şi amuzante decât mine, cu mai mulţi bani, o viaţă ceva mai promiţătoare poate şi eu am scăzut în ochii tăi. Nu ne-am făcut promisiuni şi planuri de soartă, dar te-aş ruga frumos să stai şi să priveşti puţin în urmă. Ce vezi? Nu-i aşa că o poveste putea fi scrisă? Viaţa noastră nu ar fi putut fi ceva mai simplă? Doar gândeşte-te puţin şi răspunde-mi de acolo din cercurile tale de prieteni în care te afli de câţiva ani. Nu sper nimic, doar îmi este dor. Pot doar să sper că într-o zi vei citi şi îţi va părea şi ţie puţin rău de ceea ce am spus. Nu vreau să mă răzbun sau să te fac să te simţi prost, vreau doar să zâmbeşti şi să îţi dai seama că eu nu ţi-am vrut răul.

Şi ar mai fi de zis multe, mult, mult prea multe, dar cu ce rost? Ochii tăi m-au văzut ca pe o poartă spre a-ţi îndeplini tu dorinţele, un fel de cobai. Ai venit într-o zi la mine plângând, după acei mulţi ani, şi mi-ai spus că “prietenii tăi” nu te pot ajuta cu un anumit lucru. Nu îţi răspundeau la telefon. Erai în pat plângând, cu telefonul în mână. Mă uitam la tine. Mi-am zis că nu o să mă bag şi nu o să te întreb ce s-a întâmplat pentru că atunci nu mai era treaba mea, de mult timp. Mi-ai spus că toţi sunt la fel, că toţi te folosesc pentru scopurile lor. Nu puteam, decât să gândesc lucid ceea ce spuneai şi să fac legătura între noi. Tu nu ţi-ai dat seama că acelaşi lucru făceai cu mine, că îţi găseai momente de a mă vizita doar când aveai nevoie de ceva, intrând pe uşă şi întrebând, ca pretext “Vlăduţ, ce faci?”. Am ştiut de prima dată că nu te interesează în vreun fel starea mea, dar am fost bun şi m-am prefăcut că îţi răspund ca şi când ţi-ar fi păsat. Încercam totuşi să îmi deschid inima, dar erai prea ocupată. Nu te mai simţeam alături de mine, de mult, chiar dacă tindeam să te iau în braţe.

Înainte de asta, erau zile în care veneai plângând la mine, spunându-mi despre problemele în familie. Te încurajam, eram cu tine. Greşit. Au fost doar stări de ambiguitate şi m-am simţit prost când nu ai apreciat prezenţa mea în acele momente.

Oamenii pe care i-ai întâlnit, nu ştiu câte bucurii ţi-au adus. Au fost şi încă sunt oameni pe care îi ai aproape şi legăturile dintre voi nu sunt de prietenie, asta este clar vizibil încă de la depărtare.

Sincer, nu regret momentul în care mi-ai spus că ar fi mai bine să îţi spun să nu mă mai cauţi decât să nu răspund la telefon. A fost o chestie de prost gust. Atunci mi-a fost confirmat faptul că eram mai mult decât un cobai şi puţin dureros pentru mine a fost răspunzându-ţi că de prost gust este lucrul pe care îl faci tu: să te foloseşti de mine şi bunătatea mea. Tot atunci ţi-am reamintit ceea ce ai spus despre prietenii tăi. Că se folosesc de tine. Nu ştiu cum ţi-a fost când ai primit răspunsul meu, dar eram răzbunat. Am lăsat la o parte tot ce ne legase vreodată şi mi-am asumat condiţia de a mă maturiza. Asta înseamnă a uita vechile prietenii, copilăriă şi persoanele care îmi erau cele mai drage, asta pentru conturarea caracterului meu.

Timpul a trecut şi oamenii s-au schimbat. Nu ştiu la ce să mă aştept pentru mine în viitor. Şi mai ales pentru tine. În încheiere pot să îţi urez toate cele bune, tot ce nu ai făcut cu mine să-ţi fie îndeplinit, tot ce nu am eu să ai din plin şi, cine ştie, poate într-o zi o să avem ocazia să mai depănăm amintiri, fără să am speranţa asta. Te las în lumea ta, eu rămân aici, unde m-a dus şirul vieţii şi cam atât.

În valuri se pierd idealuri
Iar tu picuri în plicuri
Gânduri, rânduri, rânduri…

Cu nostalgie înfinită,

Al tău Vlăduţ, pierdut de mult

Aer cu dor

Mi s-a spuns că voi greşi din nou. Mi s-a spus că nu este bine ceea ce am decis şi mi-a fost dat de înţeles că de această dată nu voi mai fi înduioşat să revin la poziţia iniţială. Poate din cauza faptului că nu mă aşteptam ca lupta despărţirii să fie atât de scurtă, simplă şi atât de simţită pe dinăuntru. Acum sufletul meu este palpabil şi din agitaţia de care dă dovadă îmi dau seama că nu este în regulă. Sper din toată inima ca acest lucru să nu fie începutul regretului de a nu mai deţine ceea ce îmi aparţine.

Într-adevăr, adevărata valoare a persoanelor o cunoşti din plin, cu vârf şi îndesat, atunci când le pierzi şi îţi pare rău. Acum sunt rămas fără cuvinte şi instabil emoţional. Simt un dor nebun de a mă delecta cu o dramă literară, romantism sau ceva care să mă distragă complet de lume. Când respir, simt cum mă umplu de un aer rece, ca atunci când încep să mestec o gumă mentolată sau când sunt lovit în capul pieptului şi rămân brusc fără aer.

M-am tot întrebat de ce am parte de lucruri care nu mi s-au mai întâmplat niciodată în viaţă şi nu primesc nici un semn spre a trece peste ele cu bine. Trebuie să stau şi să reflectez la ele. Nu este o situaţie tocmai plăcută. Pe de-o parte mă bucură pentru că aceste lucruri fac parte din antrenamentul vieţii însă pe cealaltă parte mă întristează foarte tare, motivul fiind acumularea lor în suflet şi tratarea acestora cu dezamăgire.

Nu ştiu dacă aşa este dat să fie, când se strâng elemente negative pe lângă mine, se strâng din plin pentru a mă epuiza total. Exact în acele momente nu mai am nici o speranţă în viitorul meu la care visez cu mare băgare de seamă de ani buni. Încep să palpitez între a avea încredere în mine în continuare şi a ceda problemelor. Aş opta pentru varianta a doua, aş lăsa garda jos şi aş renunţa la război înainte de a-l începe însă şi aici este o problemă pentru că asta ar însemna încă un motiv negativ de tristeţe. Să trec peste principiul meu de a încerca, cel puţin.

Alteori mă gândesc că tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop anume şi strict ceea ce se întâmplă este cauza efectului dintr-un viitor fie apropiat sau îndepărtat. Dacă nu este aşa, sigur este altfel, însă vor fi aceleaşi urmări.

Legat de aceeaşi ideea când am scris articolul, am deviat la altele mai mici şi aşa mi-am expus mai multe nemulţumiri despre viaţă. Într-o zi totul o să fie bine, nu? Că doar aşa credeam când eram mai mic: orice, oricum ar fi, va fi bine. Şi aşa mi-a dispărut şi din gândirea de copil inocent – nostalgie.

Să mai stau şi să mă leg de viaţă, oameni şi întâmplări îmi place numai când sunt melancolic. Dulceaţa asta mă îmbată şi mă face dependent de ea, astfel încât mă convinge ca şi data viitoare când găsesc oportunitatea, să fac lucrurile în aşa fel încât să ajung din nou la ea.

Au trecut 19 ani

19 arată destul de bine. Un număr tânăr cu toate posibilităţile de a se mări pe viitor. De el se leagă, iubirea părinţilor mei, amintirile din copilărie, întâmplările plăcute şi neplăcute de până acum, învăţăturile care s-au legat de caracterul meu, cele cărora le-am dat cu piciorul, persoane care au venit şi au plecat, altele care au rămas, aventuri de neuitat trăite singur sau cu cei dragi, lacrimile vărsate în momente de sensibilitate, dorinţe cu sau fără rezultat, într-un final, tot ceea ce a făcut parte din viaţa mea până acum.

Am ajuns şi la această bornă kilometrică şi recunoscând, nu a fost prea uşor. Asta pentru că m-am tinut de vise ca ele să se îndeplinească. Încercările de a prinde viaţă au făcut acest greu să fie şi el simţibil. Aici închid puţin ochii şi mă apucă nostalgia zilelor în care eram copil, tot un zâmbet. Pe la 10 lumânări pe tort abea mă chinuiam să învăţ şi să fiu cel mai bun elev din clasă, apoi pe la 14, 15 lumânări pe tort deja începeam să prind drag de ceea ce făceam în gimnaziu, ca mai târziu în liceu să apară dorinţa de mai mult.

Pe la 17, 18 lumânări pe tort eram plecat serios cu gândul la plăcerea sufletului. Chiar dacă nu mi-am putut realiza acele dorinţe, au persistat până în momente în care aveam de ales dintr-o grămadă. Bineînţeles, pe parcurs au dispărut acele principii şi iluzii deşarte despre lume şi perfecţiune. Am primit cuvinte amare şi adevărate de la viaţa de zi cu zi care mi-au dezvoltat un dezgust despre lume.

În ăşti` 19 ani, am fost cuprins de multe sentimente până la lacrimi, de emoţii fără limite şi ezitări de mă făceau să tremur – lucruri frumoase, dar anevoios întâlnite. Chiar că viaţa mi le rezervă pe toate. Bune sau rele, sunt ale mele :).

19 persoane de încredere sufletească să mai cunosc de acum în colo, 19 locuri de vis să mai întâlnesc, 19 părţi din mine să rămână acolo, 19 vise să mi se îndeplinească, 19 ani de succes să am şi fiecare an să se împartă în 19 săptămâni de fericire, 19 lucruri pozitive să se lege de mine, 19 influenţe la fel de pozitive şi încă 19 dorinţe uitate pe moment.

Am ajuns la start

16 Decembrie 2011 – ziua, luna şi anul în care am început să mă exprim pe acest blog. Acea zi înseamnă un start pentru mine ca blogger şi o privire în oglindă pentru sufletul meu. Bune, rele, cred că am gustat din majoritatea şi sunt oarecum împăcat cu mine şi cu ceea ce a putut să-mi rezerve viaţa până în acest moment.

Dacă dau puţin timpul în urmă, redescopăr momentele mele de suspans, trăirile unor dorinţe, schimbări, mici dezamăgiri, întâmplări, emoţii din literatură şi alte lumi,  gânduri de Decembrie, împăcări cu sufletul, uimiri, indiferenţă, evenimente din viaţă, poveşti ale unor necunoscuţi împărtăşite cu mine, vise descrise şi dorite, planuri şi schimbări de planuri,  locuri, plăcerea timpului petrecut cu prietena şi familia, călătorii, amintiri mai ales, păreri despre adevăr şi existenţă, regrete, zâmbete, despre prieteni, despre viaţă, teamă, oglindă pentru mine, sentimente, singurătate, realizări, eşecuri, cărţi, drumuri la întâmplare, valori descoperite, alegeri, nehotărâri, oameni, timp, încurajări personale, blogul meu, iubire şi ură,  pulsaţii, dor şi durere, nostalgie, melancolie, tristeţe, suflet, lupte cu mine şi oameni, tăcere, diferenţe, momente, aşteptări, cuvinte nespuse, posibilităţi, incapacitatea de a mă regăsi, stări, revoltă,  zile, noi orizonturi, poveşti, copilărie, naivitate. Şi în final ajung în Decembrie 2012 prin Cuvinte risipite.

16 Decembrie 2011 înseamnă şi un număr de 172 de articole, 802 comentarii, alte nu ştiu câte pagini şi numere fără importanţă. Personal cred că blogul a avut o influenţă asupra mea, chiar dacă nu îmi dau seama ce fel.

Păi? Mă bucur că am ajuns până aici. Ar putea fi un motiv bun de a continua şi de a învăţa din toate greşelile pe care le-am făcut în acest an. Eventual şi din realizările cu zâmbetul pe bune. Plăcute au fost acele momente 8->. Când am obţinut permisul de conducere, când am avut de câştigat la diferite concursuri din blogosferă, când m-am relaxat, când am visat, când mi-am îndeplinit visele, când am trăit momente remarcabile, când mi-am pus sufletul pe masă, când am participat la evenimente culturale şi sportive, când am ascultat muzică, când mi-am dorit, când am descoperit lucruri importante din viaţă, când am primit palme pentru a mă trezi, când am avut ceva de învăţat din toate, când a ieşit soarele, când am fost încântat de prezenţa Laviniei pe blog, când am primit emoţii, când am vrut să plec, dar am rămas, când am plecat şi m-am întors, când am avut ocazia, când am citit şi am trăit, când am avut ce să discut cu mine şi cu sufletul meu,  când am descoperit că am rămas la fel, când, când şi când.

Şi toate astea au fost pe scurt. Aş fi putut să le descriu pe toate într-un mega articol, la fel cum aş fi putut să le trăiesc pe toate diferit după bunul plac, dar nu am făcut-o. În coninuare rămâne de văzut ceea ce voi face. Voi mai creşte, voi mai visa, îmi voi mai dori, voi mai scrie.

Mă amuză puţin faptul că am ajuns până aici pentru că nu credeam. Acum că am şi văzut asta, clar nu o să mă opresc, indiferent de feedback-ul primit din partea vizitatorilor. Uite că în cele din urmă nu este aşa de important ca cineva să citească ceea ce am scris. Sunt sigur că multe articole plictisesc cititorii, dar pe mine, cele mai multe, mă emoţionează. Sunt ale mele, scrise în momente de singurătate, cu atenţie sporită şi cuvinte alese din suflet. Nu mă poate demoraliza nimeni în această privinţă. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine – să scriu despre mine -, chiar dacă nu mă cunosc în totalitate. Voi scrie mereu articole personale.

Şi da, blogul este o versiune îmbunătăţita a vechiului meu jurnal.

Înapoi avansând

Vă salut!

De data asta chiar îmi doresc să o fac :). Nu ne-am mai auzit de ceva vreme şi nu mă simt tocmai ok. Am pierdut din valoarea pe care o are blogul pentru mine şi m-am apucat cu alte lucruri, bineînţeles cu o importanţă destul de măricică şi ele la rândul lor.

Să tot să stau să scriu şi să citesc, sună a poveste în viaţa mea. Şi dacă nu-mi trăiesc eu povestea, atunci cine? ;)) Mă întorc la scris pe blog ca şi cum m-aş refugia. Odată cu dorinţa de a pune mâna pe taste vin şi alte dorinţe la fel de aprinse. Aş sta şi aş citi, aş asculta, mi-aş aminti, m-aş bucura, aş plânge, aş sări în sus de fericire, aş dansa, aş trăi clipa, aş împărţi fericirea, m-aş odihni şi aş lua-o din nou de la capăt, numai să ştiu că timpul stă pentru mine. Şi cât îmi doresc asta câteodată. Să opresc timpul şi să fac toate lucrurile pe care nu le fac din cauza lui.

Încă mai visez şi mă bucur că încă pot :D. Acum câteva zile, am simţit cumva un sentiment venit de undeva de departe din trecutul meu. Era legat de familia mea în preajma sărbătorilor de iarnă. Aşa de frumos cum era pe la 12, 13 ani, fără griji şi realitatea dură. Îmi este greu să vorbesc din amintiri. Nu mai ştiu prea multe :-s.

Am vrut să creez o nouă categorie pe blog cu acest nume şi să povestesc acolo de toate, dar îi greu. Memoria nu prea mă ajută. Mai grav este că am tot amânat şi direct proporţional se duc şi informaţiile. Ooof.

O zi pe plac!