De mult, poate, uitată…

Mă bucur tare mult să aflu că încă se mai pune preţ pe lucrurile care au contat în viaţa oamenilor. De această dată, prietenul meu de călătorie prin viaţă, Sebastian, îşi mai face timp de câte o leapşă interesantă şi plină de nostalgie dulce-acrişoară aşa cum îmi place mie. De mult mi-am dorit să creez pe blog o categorie numită “Copilărie” şi să încep să povestesc tot ce îmi mai amintesc din viaţa de inocent pe care o aveam până la o anumită vârstă când, trist, am aflat că timpul trece şi mă ia cu el.

1. Ca primă întrebare ar fi, care mi-a fost jocul preferat din faţa blocului?
R: Deja cuvântul bloc îmi inspiră o amintire despre copilărie complicată, însă nu mă las influenţat negativ. Aceste lucruri contemporane îmi strică libertatea gândirii şi mă simt atacat de modernitatea lucrurilor. Îmi place să cred şi ştiu că în copilărie nu am avut parte de lucruri revoluţionare. Cel puţin aşa îmi amintesc. Revenind la întrebare, jocul preferat era, aşa cum îl numeam, “pitulatea”. Peste tot pe unde apucam şi ne strângeam cel puţin 3 copii, găseam motiv să îl începem.

2. Dulcele pe care l-aş mânca şi acum?
R: Păi să tot fie pufarinele şi sucul de portocale la sticlă de 0.33 cu dop plastificat cumpărat de la prietena mamei mele când îi făceam vizite.

3. Care au fost desenele mele preferate?
R: Ştiu doar că Dragon Ball-Z.  De la un timp, după ce se terminau pe TVR 1, imediat pe TVR 2 începea serialul Insula Piraţilor. Au fost primele apariţii TV care mi-au marcat imaginaţia. Au mai fost şi Pokemon şi Digimon.

4. Pe melodiile cui am crescut mare?
R: Am mai întâlnit această întrebare prin diferite locuri. “Dragostea din tei” pentru trupa O-Zone a fost una fără limite. Şi acum le reascult melodiile cu o mare privire în trecut şi plăcere. De asemenea, 3 Sud Est nu au stat departe de auzul meu şi m-au încântat cu muzica lor.

5. Ce amintiri îmi trezeşte guma Turbo?
R: Sincer să fiu, nici nu ştiu ce a fost aia. Mă gânesc că dacă Sebi tot vorbeşte despre ea, guma Turbo face parte din generaţia lui, sau cel puţin a durat exact până în momentul când am început eu să memorez întâmplări, lucruri şi persoane când eram mic. Chiar nu am niciun fel de amintire despre aşa ceva şi nici amicii mei. Universuri paralele?

6. Ce visam să devin când eram mic şi ce am ajuns?
R: Când eram mic îmi doream să fiu pompier, electrician, om de ştiinţă şi mai târziu doctor şi informatician. Acum, sunt un copil ceva mai mare pe pas de plecare de la casa părintească şi cu entuziasmul de a intra grăbit pe porţile deschise de viaţă. Visele nu încetează să mă inspire şi acum aspir spre o facultate de informatică.

7. Cum mi-aş descrie copilăria în trei cuvinte?
R: Clar nu aş putea să rezum totul la trei cuvinte, dar de încercat nimeni nu mă opreşte: O vreau înapoi!

Şi ca să respect standardul, leapşa merge mai departe la toţi cei care doresc.
Numai bine, Vlad.

Un copil…

Cu o perioadă de timp în urmă, un copil îşi vedea de fericirea lui alături de o viaţă simplă şi o familie la fel de simplă, pe cât de fericită. Nu era nevoie de multe lucruri complicate pentru fericirea acestuia. Zburda toată ziua prin împrejurul casei şi se bucura de fiecare rândunică pe care o auzea ciripind prin vreun pom în care dorea din toată inima să se urce. În fiecare zi găsea căte ceva de făcut, inventa ceva, visa la ceva şi tot zâmbete ieşeau din el. Nu exista grija că mâine va trebui să plece şi să lase toate jocurile lui. Nu exista ură şi ezitări, nu exista răutate. Lumea reală nu era pentru el. Îşi vedea de fericire şi copilărie.

Au existat locuri care i-au rămas întipărite în subconştient şi acum, după câţiva ani, consideră că dacă le vizitează se calmează. A rămas cu gândul că “dacă te spun mamei, o să te certe”. Aşa merge el acolo câteodată şi îi spune acelui loc toate greutăţile. Nu ştiu dacă cineva poate asculta acele cuvinte purtate numai de adierile de vânt şi valurile de apă, dar el sigur se simte mult mai bine. Pe de-o parte tot a rămas copil, prin acele locuri.

Îi este greu să spună că a făcut ultimul dans, tocmai pentru că îi este frică. Dincolo de asta intră fără avertisment realitatea adevărată, cea care loveşte fără milă. Copilul ăsta a trăit cu impresia de mic, că lucrurile şi oamenii pot fi perfecţi. Trăia prin această iluzie şi când apăreau situaţii dezamăgitoare, nu reuşea să-şi dea seama ce este greşit în ecuaţie. Oricum ar fi fost, greşeala era trecută cu vederea şi perfecţiunea era în continuare dominantă pentru toţi, în viziunea lui.

O îmbrăţişare de la mama, o mângâiere de la tata sau nişte cuvinte dulci spuse de ambii părinţi îl făceau să se simtă cu adevărat iubit. Sânul familiei era casa lui absolută. Prietenii erau numai persoanele de care nu se putea lipsi pentru jocurile pe care le practicau. Zilele erau pentru el o nouă provocare, verile erau aceleaşi zile, dar cu mai multe aventuri, iernile erau momentele în care căldura familiei se simţea şi la propriu şi la figurat, iar restul anului erau zile de amintiri şi de planificări pentru următoarele zile.

Din păcate, timpul este la fel pentru toţi şi inevitabilul s-a produs: baieţelul a crescut. Uite-l! Se numeşte Vlad. Mai are de urcat câteva trepte până la linia de start pentru lansarea în realitatea pe care nu a crezut-o grea niciodată. Trăieşte prin amintirea copilăriei. Palme primeşte în fiecare zi şi parcă, parcă începe să se trezească şi să uite tot mai mult de adevăratele valori care erau totul cândva.

Cu greu mai vede lumina de la capătul tunelului, dar important este că o vede. Nu? Norii se adună uneori şi îl lasă acolo. Nu plouă. Nu se risipesc. Rămân intacţi. Aşteaptă o răbufnire a lui care întârzie să apară. Iarăşi din teama lui de a nu lovi greşit ceea ce este nevinovat. Ar vrea o viaţă nouă, să fie independent, să nu ştie nimeni de el pentru că aşa nu ar mai întrista suflete nedumerite şi ar face totul fără nici un regret.

Întrebarea este dacă va reuşi. Clar se gândeşte la asta din cauza copilăriei care i-a mai rămas în suflet, neştiind că picioarele trebuie să ajungă pe pământ cât mai repede. Acum sufletul nu prea are cum să-l ajute. Face şi desface cu propria răspundere şi cu risul de a greşi. Viaţa îi merge înainte, orice ar face. Şi sigur este conştient că dacă a făcut o greşeală care nu se poate îndrepta, nu are decât să se gândească la ziua de mâine. Greşeala rămâne şi pe parcurs se transformă în întrebări fără răspuns şi eventual regrete. Deciziile pe care le ia pe moment pot fi în favoarea sau defavoarea lui şi a relaţiilor sale. Bineînţeles, unele greşeli nu pot fi îndreptate de către el. Acestea rămân la hotărârea lor, lor celor care nu au aceeaşi milă ca şi Vlad al nostru, tipul ăsta care este naiv, ziceam eu în articolul de ieri.

Tot să mai existe iertare, dar ce se va întâmpla data viitoare? Ce influenţă să aibă asta asupra lui? Şi din nou nu mai continui … veşnicele întrebări.