Dragă jurnalule…

Aş fi putut să fac un adevărat jurnal din acest blog, dar cine ar mai fi interacţionat cu mine? Atunci ar fi fost personal în adevăratul sens al cuvântului. Ar fi fost cu articole despre întâmplările de zi cu zi şi aşa ar fi dus spre o axă monotonă a timpului. Titlul articolului îmi aduce aminte de vechiul meu caiet tip 2 în format A4 pe care îl numeam “Jurnal” şi în care începeam în fiecare seară să scriu despre ceea ce am făcut in ziua care tocmai trecea. Şi acum îmi aduc aminte de acel creion cu vârful gros, lipsit de vizite la ascuţit şi cu care ma chinuiam să scriu măcar o pagina in aşa zisul jurnal, în ciuda cuvintelor groase pe care le scotea.

Mereu începeam cu “Dragă jurnalule” şi, dacă îmi aduc bine aminte, terminam cu un salut sau o urare de bine;)) Aveam in jur de 12, 13, hai 14 ani şi acum nu prea-mi vine să cred că am strâns ceva pagini scrise in el 8-> Ideea tristă din această amintire este că l-am căutat, dornic să văd cum gândeam atunci, ce secrete mai aveam, în afară de cele pe care mi le amintesc şi cel mai important, mi-aş dori sa recitesc prima pagină. În ea făcusem cunostinţă cu “el”, mă prezentasem şi începusem să îi înşir toţi prietenii mei, exprimarea iubirii faţă de echipa mea preferată de fotbal, visele mele şi alte întâmplări, astfel încât “să ajungă la zi” cu informaţiile despre mine, în cele din urma personificând jurnalul.

De mult timp sper că într-o bună zi îl voi găsi printre vechile caiete din pod, cu acea copertă maronie şi locul pentru eticheta numelui. Da! La un moment dat devenise caiet pentru o materie (care, nu mai ştiu) şi îi lipisem paginile scrise cu banza adezivă. Acum mă gândesc că arată ca o carte foarte veche cu pagini ca ale unei hărţi de comoară. Oricum, carte nu este, hartă nu este, dar o comoară – sunt sigur!