Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

O viziune clară

Momentele în care îmi doresc din ce în ce mai mult să plec şi să mă despart de ceea ce au însemnat 19 ani, să încep de la zero, sunt tot mai multe. Fie că am o zi bună sau proastă, găsesc în ea motivele suficiente pentru a mă gândi cu nostalgie la ceea ce trăiesc în prezent şi mai ales la ce am trăit până acum. Nu pot să spun că viaţa mea a fost nu ştiu cât de frumoasă, dar a fost plăcut să am alături de mine persoane cu care am zâmbit, am râs în hohote, am trăit emoţii, am plâns şi am trecut printr-o grămadă de întâmplări mai mult sau mai puţin frumoase. Acum sunt gata să mă detaşez şi să plec pentru că am învăţat să zbor. Sunt un începător în căutarea unei vieţi independente şi a libertăţii de sine şi de gândire.

Liber de gândire am fost şi până acum, însă influenţat de prezenta persoanelor de lângă mine. Am impresia că timpul trece din ce în ce mai repede şi mă gândesc că se întâmplă asta pentru că mă simt bine. Presupunând că este aşa, nu ştiu sigur din ce cauză. Ar fi puţin ciudat ca starea mea de bine să fie efectul gândului că migrarea mea în alte părţi ale ţării, departe de casă.

În ultimul timp m-am purtat altfel. Am fost mai mult gânditor şi am meditat. M-am concentrat într-adevăr asupra lucrurilor care s-ar putea întâmpla odată cu decizia mea de a dispărea din peisajul multora. Poate că voi lipsi până obişnuinţa îşi va face prezenţa, voi lipsi pentru mult timp până să se întâmple asta sau voi lipsi permanent, nu ştiu. Şi iar nu ştiu dacă o să-mi pese sau o să-mi fie dor de măcar cineva. Acum, sigur că da, vorbesc înainte de a cunoaşte consecinţele. De auzit, am auzit de ele însă nu le-am atins. Până nu văd, nu cred, aşa că o să rămân în continuare concentrat pe ceea ce am fost şi până acum.

Câteodată mai rămân singur în anumite părţi ale naturii şi atunci sunt furat de gândurile mele. Ştiu foarte bine că până la urmă tot singur o să rămân şi sunt împăcat cu această idee. Oamenii vin şi pleacă. Rămân acolo şi abea dacă mai ajung să se întoarcă măcar în vizită. E trist. Şi de ar fi numai asta. Supărător este că m-am ataşat, normal, de părinţi şi locuri părinteşti unde mi-am petrecut întreaga copilărie, locuri care mi-au lăsat o imagine pentru totdeauna în amintiri. Şi în momentele în care rămân singur, mă gândesc în câteva minute la tot ce mă macină.

Mai alaltăieri am revăzut câteva poze cu mine, de acum aproape doi ani. Nu-i mult timp de atunci şi tot am reuşit să fiu lovit de tristeţe. Chiar dacă am făcut multe lucruri pe atunci, tot îmi pare rău că nu am făcut şi mai multe. Oamenii înţelepţi care au trecut prin viaţă au dat maxime cu teme despre nostalgia copilăriei, trecerea ireversibilă a timpului, îndemnul pentru noua generaţie de a trăi fiecare detaliu din zi şi acceptul pe care şi-l dau despre inevitabil. Tocmai la bătrâneţe au ajuns să gândească aşa. În timpul vieţii în floare nu au dat atâta importanţă lucrurilor şi într-un final acestea erau valoroase. Noi şi eu, în ciuda faptului că primim aceste îndemnuri, facem la fel. Sunt sigur că o să ajung să îmi pară rău şi îmi este teamă încă de pe acum. Şi acum nu pot să trăiesc altfel pentru că nu pot să ies din forma în care mă ştiu toţi. Nu am curajul de a începe să mă port astfel încât să îmi fie mai bine, să nu am regretele lucrurilor nefăcute mai târziu. Poziţia mea din cercurile sociale îmi este stăpână şi nu îi pot lua locul.

În concluzie, ăsta este unul dintre principalele motive pentru care îmi doresc să plec. Aşa reuşesc cel puţin să îmi acord o altă şansă pentru viaţa pe care vreau să o am exact cum îmi doresc. Nu sunt sigur că voi reuşi, dar am încredere că încercarea asta mă va ajuta într-un fel sau altul. Acolo unde o să ajung, oamenii nu mă cunosc, nu m-au văzut niciodată şi aşa pot să mă reconstruiesc. Nu voi fi arătat cu degetul şi nu voi fi subiect de discuţie. Pentru ei o să fiu o nouă cunoştinţă fericită.

O altă posibilitate ar fi influenţa cercurilor de prieteni în care mă voi include, însă nu îmi pun nici o speranţă în asta. Poate voi întâlni persoane mult sub aşteptări sau la cealaltă extremă, de ce nu?

Jocul aşteptării continuă.

Diferenţe de moment

Dacă m-aş fi simţit ceva mai bine, acest articol s-ar fi numit altfel. Dacă starea mea ar fi una ceva mai bună, în celălalt tab de la Mozilla ar fi altă melodie pe youtube sau dacă aş fi făcut alte alegeri în trecut, acum poate aş fi fost în altă parte. Este vorba de posibilităţi. Bineînţeles, cu ele vin regrete, gânduri care mă încurajează să ezit şi să nu mai fac următorul pas atât de sigur.

Odată ce fericirea vine în viaţa cuiva, necazurile celor apropiaţi nu mai au o aşa mare importanţă pentru că aşa este natural să se întâmple. Şi trist în acelaşi timp. Asta am observat eu. La un moment dar ne simţim din nou singuri şi vrem să luam o pauză. Ca acum. Mă simt supra-solicitat de multe. Nu prea ştiu cum să le înşir pentru că nu ştiu exact ceea ce mă atrage de la subiect, mă simt obosit de la atâtea gânduri. Tot de vină este trecutul care îmi reaminteşte de întrebările la care nu am răspunsuri şi care mă urmăresc aproape la fiecare pas.

De ceva timp încoace, articolele pe care le-am scris sunt în ambiguitate şi nu ştiu când voi da cărţile pe faţă. Îmi ascund sentimentele, cu speranţa că cineva va înţelege ceea ce vreau să spun eu aici, într-o bună zi. Nu am aşteptări, ci numai speranţe. Şi chiar dacă nu se va întâmpla asta, va fi bine până la urmă :).

Fericirea va avea şi ea o formă pentru mine. Fie că-i vorba de familie, suflet sau plăcere fizică, va fi cumva. Nu?

Până atunci mai stau singur pe aici şi încerc să mă mai citesc şi aşa poate mă mai descopăr şi eu. Poate descopăr şi ceea ce vreau cu adevărat, nu ştiu. Sunt posibilităţi. O grămadă.

Test de maturitate

În ziua de 13 martie 2012 am susţinut proba teoretică pentru examenul auto, categoria B. Plin de emoţie şi suspans am reuşit să trec cu brio peste cele 26 de întrebări. Fiind şi marţi, mă gândeam că ar fi putut fi o zi de toată jena. Mi-am păstrat calmul şi în cele din urmă am ieşit bucuros din sala de examen.

Contează mai puţin acest aspect, în acest moment pentru că astăzi, 13 aprilie 2012 am avut emoţii mult mai mari decât atunci. Ce-i drept, dacă stau să mă gândesc mai bine, astăzi am reuşit să mă stăpânesc perfect, deci emoţiile de la sală au fost un fleac.

De ieri mi-am propus să am o zi cât mai liniştită pentru a fi azi limpede la minte şi pregătit psihic pentru ce a urmat. Aşa a şi fost. De dimineaţă m-am trezit pus pe treabă şi am rămas cu gândul la ce ar putea să mă pună poliţistul să fac, astfel încât să mă surprindă. Bun. Liniştit, am plecat la Slatina şi în cele din urmă am ajuns în zona de unde se făcea plecarea. Întâmplarea a făcut ca emoţiile să dispară atunci când a trebuit să fac pe martorul pentru elevul care a susţinut examenul înaintea mea. Am văzut ce şi cum stă treabă şi m-am liniştit. Mi-am dat seamă că toată chestia este atenţia. Ştiam ce aveam de făcut, deci atenţia mea trebuia să fie solicitată permanent. M-am străduit să fac totul cum trebuie, chiar dacă am acumulat 10 puncte, dar în final am răsuflat uşurat.

Despre poliţist pot spune că a fost foarte sociabil. M-a binedispus oarecum şi pe parcursul examenului am reuşit să evit situaţiile “tensionate” cu uşurinţă. Ne-am întors de unde am plecat şi după ce am oprit m-a întrebat ce am greşit. Am recunoscut că am greşit la o parcare, la semnalizare şi nu prea am fost adept al fluidităţii traficului 😀

Am luat la cunoştinţă greşelile făcute şi totalul de puncte.

Admis!

Nu mai aveam nici un stres. Ziua deja intrase în topul celor mai fericite din viaţa mea.

Pentru mine, acest examen reprezintă un pas în procesul de maturizare şi dezvoltare a caracterului personal. Nu pot uita însă că familia şi prietenii m-au susţinut încă de la început.>:D< Lor le revine tot respectul 🙂 şi cinstea de diseară:-“.

P.S: Motivul pentru care am întrerupt şirul articolelor din categoria Săptămâna altfel a fost învăţarea conducerii autoturismului.