Călătoresc solitar prin viaţa mea

Poate că prin acest titlu, îmi voi exprima cel mai bine moto-ul şi de asemenea, situaţia de faţă este cea care îl va şi demonstra. Cea mai mare ironie a vieţii mele se leagă de oamenii pe care îi invit sincer în viaţa mea din pură plăcere.

Momentul în care în viaţa mea soseşte cineva este un moment banal, doar îmi face o deosebită plăcere să cunosc oameni noi, poveşti de viaţă, întâmplări şi experienţe ale altora. Dorinţa, plăcerea şi poate întâmplarea, fac din acel banal, o poveste cu un posibil suflet pereche. Visăm, promitem, trăim, ne iubim. Atât de simplu! Urmează apoi rugămintea către mine “de nu mă uita”, “-Te rog să nu pleci niciodată din viaţa mea!” şi atunci totul se schimbă. Încep momentele de tandreţe, îmi este inspirată dorinţa de a trăi şi mai intens şi viaţa mea devine o continuă aşteptare pentru momentul când nu eu, nu, nu eu, ci tu… vei pleca. Mereu am ştiut asta. Am învăţat că nimic nu este infinit şi că unii oameni vin în viaţa mea cu o anumită misiune. Apoi pleacă, eu plec din viaţa lor sau pur şi simplu, rezonanţa gândurilor dintre noi dispare. Şi nu pot spune că atunci lumea mea pică de pe piloni pentru că uit rapid acest lucru, până la momentul oportun. (more…)

Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[…] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Pe noi meleaguri

Noo, uite că-s ajuns şi în Timişoara. S-o gătat cu nebunia :D. Glumesc. Încep seria articolelor “plecat de acasă” prin acesta, articol scris din camera de cămin. După cum am vrut, sperat, muncit şi în sfârşit realizat, mă aflu în Timişoara. La aproximativ 380 de kilometri de casă, îmi continui studiile pe secţia de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii “Politehnică” Timişoara, pe scurt, UPT.

Ziua de 22 Septembrie a fost ziua în care deja eram în culmea emoţiilor, nostalgiei şi melancoliei. După tot ce am lăsat în urmă, acum îmi văd în continuare de viaţă, departe, fizic de părinţi, iubită, amici, prieteni şi toate cele. Lacrimile s-au împărţit în toate părţile – şi fericiri şi tristeţi. Oricum, ceea ce a fost plănuit încă de la bun început – studiul meu aici – nu a fost şi nu va fi atins de mici probleme, de orice fel.

Acum am ramas cam pe cont propriu și tot ceea ce voi face, va fi răspunderea mea. Acum încep adevăratele probleme. De acomodare, nu pot să mă plâng, colegii de cameră sunt oameni serioși, cursurile de la facultate sunt interesante, atractive, iar profesorii sunt pe placul meu.

În continuare, rămâne de mine să am grijă, să îmi urmez liniștit treaba, o să îmi continui proiectele și printre toate astea o să fac loc și distracției – doar nu o să ratez perioada asta de viață. Îmi zicea un prieten că după facultate, s-a terminat șmecheria. Asta este o ultimă șansă de a mai prinde ceva proaspăt din viața mea.

Pe de altă parte, cu perioada asta, vin multe lucruri din diferite domenii, lucruri care mă ating mai mult sau mai puțin sentimental. Cred că nu o să mă las purtat de singurătate interioară și o să trec cu bine peste toate ce vor fi.

Încă ceva: am un dor nebun de literatură.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.