Cu gândul spre înainte

Este posibil ca toate întâmplările ciudate din trecutul meu, chiar şi persoanele pe care le-am lăsat în urmă din diferite motive, să îşi facă o reintrare în viaţa mea. De această dată trecutul are un rost ceva mai aparte. Cu gândul la ziua de mâine şi cu sufletul în prezent, aspir din ce în ce mai mult spre îndeplinirea idealurilor. Pe zi ce trece, sper tot mai mult, vreau tot mai mult, îmi plănuiesc tot mai multe şi spre surprinderea mea, reuşesc să fac tot mai multe.

Încet, încet, simt cum prind un caracter care mă defineşte ca persoana la care visam odată. Parcă să zic că îmi trăiesc viaţa de aici într-o manieră academică, cu un plan bine stabilit, optim şi care dă randamentul aşteptat. Bineînţeles, am şi zile mai proaste în care nu îmi ies toate lucrurile puse pe planuri înaintate. După cum am mai spus, tind spre noi relaţii cu oamenii, oameni de calitate de la care am de învăţat multe lucruri despre o viaţă de succes. Sunt fericit din puţine motive pe care le întâlnesc zilnic şi de aceea mă bucur. În fiecare dimineaţă caut rapid un motiv pentru a începe ziua cu un zâmbet. Şi sunt doar lucruri simple.

Toate etapele legate de desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii îmi păreau complicate şi aproape imposibile până acum puţin timp. Acum lucrurile se văd altfel, chiar mă profoacă frumos spre a participa în diferite proiecte şi am toată încrederea că relaţionarea cu oamenii din echipă îmi va fi uşoară şi interactivă din orice punct de vedere. Părerea personală despre planul profesional este una cu totul bună şi astfel sunt încurajat pentru a reuşi.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.

Pe noi meleaguri

Noo, uite că-s ajuns şi în Timişoara. S-o gătat cu nebunia :D. Glumesc. Încep seria articolelor “plecat de acasă” prin acesta, articol scris din camera de cămin. După cum am vrut, sperat, muncit şi în sfârşit realizat, mă aflu în Timişoara. La aproximativ 380 de kilometri de casă, îmi continui studiile pe secţia de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii “Politehnică” Timişoara, pe scurt, UPT.

Ziua de 22 Septembrie a fost ziua în care deja eram în culmea emoţiilor, nostalgiei şi melancoliei. După tot ce am lăsat în urmă, acum îmi văd în continuare de viaţă, departe, fizic de părinţi, iubită, amici, prieteni şi toate cele. Lacrimile s-au împărţit în toate părţile – şi fericiri şi tristeţi. Oricum, ceea ce a fost plănuit încă de la bun început – studiul meu aici – nu a fost şi nu va fi atins de mici probleme, de orice fel.

Acum am ramas cam pe cont propriu și tot ceea ce voi face, va fi răspunderea mea. Acum încep adevăratele probleme. De acomodare, nu pot să mă plâng, colegii de cameră sunt oameni serioși, cursurile de la facultate sunt interesante, atractive, iar profesorii sunt pe placul meu.

În continuare, rămâne de mine să am grijă, să îmi urmez liniștit treaba, o să îmi continui proiectele și printre toate astea o să fac loc și distracției – doar nu o să ratez perioada asta de viață. Îmi zicea un prieten că după facultate, s-a terminat șmecheria. Asta este o ultimă șansă de a mai prinde ceva proaspăt din viața mea.

Pe de altă parte, cu perioada asta, vin multe lucruri din diferite domenii, lucruri care mă ating mai mult sau mai puțin sentimental. Cred că nu o să mă las purtat de singurătate interioară și o să trec cu bine peste toate ce vor fi.

Încă ceva: am un dor nebun de literatură.

Tot ce las în urmă

De câteva luni bune m-am tot gândit la lucrurile pe care le părăsesc pentru noua mea viaţă (a se citi viaţă de student). Şi nu că ar fi un motiv de laudă sau ceva, este mai mult o acumulare de nostalgie şi sentimente pentru toate lucrurile şi mai ales persoanele cu care am interacţionat până acum. Momentan mi se spune din toate părţile că o să-mi fie dor de casa părintească, de împrejurări şi mai ales de ai mei, familie, prieteni, iubită, însă nu văd adâncimea prăpastiei şi din această cauză sunt într-o tensiune continuă. Îmi este teamă de furtuna de după liniştea totală. Mi-e tare teamă!

Nu prea ştiu cu ce aş putea începe pentru a-mi mulţumi sufletul descriind tot ceea ce simte, într-o postare de pe blog. Hai să zic în primul rând! În primul rând locurile, casa părintească şi împrejurările au fost principalul peisaj în care am trăit tot ceea ce am trăit. Dacă nu ar fi fost curtea cea umbrită în zilele cu soare, grădina cu toate plantaţiile alor mei şi partea din spate cu panta spre vale, nu aş fi avut o copilărie prea reuşită. Mă bucur că nu am întâlnit prea devreme calculatorul, telefonul mobil şi toate atracţiile din prezent pentru că atunci ascunselea cu prietenii din şcoala generală, jocurile de tot felul cu maşinuţe, majoritatea stricate, prin grămăjoara de nisip din faţa casei, toate firele, transformatoarele, condensatorii, tranzistorii şi alte piese despre care nu aveam habar nu şi-ar mai fi găsit locul lângă nucul din grădină. În fiecare zi stăteam la acea măsuţă şi îmi găseam de lucru curentând muşte, jucându-mă cu baterii, fire şi beculeţe sau motoraşe de la maşinuţe. Eram tot un mic geniu. Cel puțin așa îmi plăcea să cred despre mine.
Casa părinteasca este locul de unde am început orice. Și când zic orice, mă refer la absolut toate lucrurile din viața mea cu un început promițător sau mai puțin promițător: fiecare lucru pe care l-am dus la bun sfârșit, fiecare lucru pe care doar l-am început, fiecare relație de prietenie, fiecare vis, fiecare realizare. Și din toate nu regret nimic. Am avut și zile rele ca orice om, dar am fost fericit pentru că au fost persoane aproape care să îmi aducă zâmbetul pe buze.

Nu regret nimic. Nici lacrimile, cuvintele dulci și amare spuse în momente limită, nici prietenii pe care i-am avut și nici pe cei pe care îi am.

În al doilea rând oamenii. De la cei care m-au văzut prima dată pășind, până la cei care nu m-au cunoscut mai bine personal și au avut pentru mine un gând bun. Un motiv în plus de a spera au fost ei și pe această cale vreau să le mulțumesc. Viața mea timp de 19 ani a fost una în care am făcut tot ceea ce mi-am dorit vreodată sau ceea ce am visat. Pot să încep cu primul apus văzut din barcă de pe Olt. Eram cu tatăl meu într-o seară acasă şi mi-a spus să merg cu el. Aşa am făcut. Deja ştiam că are de gând să mă ia cu el. Am vâslit ceva, până am ajuns aproape lângă celălalt mal al Oltului. Mare mi-a fost plăcerea să văd cum soarele apunea. Atunci a fost o zi de toamnă, dacă îmi aduc bine aminte, ziua în care soarele a strălucit cel mai mult în viaţa mea. De atunci, nu a mai fost la fel. Tata, cel care mă iubeşte şi îmi este aproape în orice problemă. Are soluţii pentru orice şi încurajările lui sunt elementele care îmi alungă orice nesiguranţă. Un fan înfocat al echipei de suflet, FC Universitatea Craiova, m-a făcut să iubesc această echipă de legendă cu tot cu suflet, trup şi gând. Am trăit primele meciuri cu adversarii alături de el, primele examene din viaţă au fost sub susţinerea părinţilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână a fost văzută de el zâmbindu-mi – a fost una din puţinele dăţi când m-am ruşinat în faţa lui, este omul din spatele succesului meu până acum. Toate indicaţiile, încurajările dure sau mai puţin dure, piedicile şi iarăşi cuvintele de încurajare mi-au fost benefice în aceşti ani astfel încât să cresc după modelul unui copil educat. Tatăl meu este modelul după care am crescut.

Mama, cea care mereu îmi face voile şi ţine cu mine, este persoana care mi-a transmis în permanenţă stările ei. Fiecare supărare este simţită de mine şi în acelaşi timp, trăită la cote maxime. A reuşit mereu să îmi ţină parte şi să mă ajute cu orice problemă. Este lacrima ce spală orice durere, raza de soare ce îmi luminează ziua, oricât de urâtă ar fi noaptea, este lumina vieţii mele şi sufletul pe care îl am eu. Moştenesc tot ce ţine de părinţii mei şi sunt mândru de asta. Nu sunt lucruri rele şi îmi place să spun asta, ţin de cei şapte ani de acasă, de educaţie, de comportament, şi chiar dacă uneori acestea sunt considerate dezavantaje, într-o zi personalitatea mea va fi răsplătită.

Surioara mea. Ea este zâmbetul după orice furtună. Pe lângă fiecare “Vlăduuuţ” pe care îl spune în fiecare zi, are un mod aparte de a ma iubi. Este o fetiţă scumpă şi plină de energie şi inventivitate. Clar se declară o fană a tehnologiei şi se lasă repede impresionată, ca orice copil, de altfel. Reuşeşte întotdeauna să fie adorabilă şi imediat îi cedez şi îi fac orice voie. Îmi place să mă joc cu ea şi să o bat la table, şah, nu te supăra frate şi alte jocuri. Devine foarte drăguţă atunci şi ador să o tachinez. Bineînţeles, ăsta este un lucru tipic relaţiilor frate-soră.

Despre cei dragi sunt sigur că voi mai scrie, atunci când le voi simţi lipsa şi voi vedea încă o dată adevăratele valori din viaţa mea. Acum, în ultima seară pe care o petrec acasă, alături de ai mei, încet, încet prind nostalgia şi gândurile mele se concentrează pe trecut. Îmi este imposibil să fac altceva, decât să zâmbesc cu lacrimi, aproape, şi să zâmbesc iar şi iar. Aş mai sta o clipă, doar să mă mai simt odată în largul meu. Acum sunt constrâns de emoţia de a părăsi locul meu şi de a începe să mă adaptez în altul. Greutatea nu va întârzia, doar este parte din viaţă şi oricât ar părea de trist. Oamenii sunt oameni şi acolo, nu rămâne doar să am răbdarea să îi cunosc şi să învăţ să-i accept aşa.

Fiecare lucru din jurul casei mele mă face să zâmbesc şi nu ratez niciodată ocazia asta. Ştiu să zâmbesc şi mă mândresc cu asta. Şi atunci când privesc la rădăcina nucului tăiat din grădină, în care era legat leagănul de către tatăl meu, şi eu mă legănam toată ziua singur, cu amicii şi colegii din clasele primare. Când ne plictisam de el, ne puneam pe o pătură jos şi ne apucam să jucăm remi. Ne strângeam 5, 6 şi împărţeam plăcerea copilăriei cu mare drag şi fericire.

Toate amintirile pe care le am, vag ce-i drept, sunt bine prinse de gândul meu şi nu le dau drumul. Când mă reîntâlnesc cu prietenii, tovarăşii, amicii şi alte cunoştinţe, ne adresăm câteodată întrebarea “Mai ştii când … ?”. Atunci începem să zâmbim nostalgic şi să ne amintim de toate cele. Fiecare moment a fost unic, autentic şi efemer acum.

Am trăit fiecare secundă cum am putut, am plâns, am râs, am oferit şi primit îmbrăţişări şi zâmbete, am iertat şi am fost iertat, am cunoscut o persoană, am trăit momente cu ea apoi ne-am luat adio fără cuvinte, am cunoscut o alta, am vorbit, ne-am împărtăşit poveşti şi întâmplări din viaţă şi acum continuăm să convieţuim, am plăcerea de a trăi în continuare cu prietenii de-o viaţă alături, simt nostalgia trecutului şi tristeţea despărţirii de toate de mai sus. Acum mă pot declara lejer un “Călător solitar prin viaţa mea” şi asta o poate spune oricine despre mine.

Cred că o să rămân la fel. Doar alte persoane o să plece din viaţa mea şi o să vină altele, fapt ce va accentua cu diferite stări sufletul meu. De acolo o să mai învăţ câte ceva. Sper, ştiu şi vreau să devin alt om, eroul meu, eroul celor dragi şi să rămân acelaşi solitar prin viaţa mea.

Nu am apucat să-mi iau la revedere de la toţi şi toate. Poate asta ar fi una din cauzele stării mele de acum. Oricum, măcar aşa revederea o să fie profundă şi nostalgia ei, dulce. Aş mai fi vrut să stau cu prietenul meu de vorbă la un pahar de bere, sub lumina stelelor, să mă mai plimb cu iubita mea de mână, să mai trag o beţie cu ai mei, fără să fim constrânşi de cineva, să mă mai îndrăgostesc o dată, să mai particip la o oră de dirigenţie, să mai fiu o dată liber în lumea literaturii şi să mă pierd în şirul amintirilor depănate cu cel mai bun prieten.

Sper că într-o zi să am iar parte de toate, cu vârf şi îndesat. Un gând pentru mine? Cu Dumnezeu înainte, cu inima în prezent şi cu gândul în trecut.

Înapoi cu o lună

banner

Este foarte ciudat, ca după o lună şi ceva să revin şi să scriu pe blog. Nu a fost vorba de lene sau ceva, ci am avut de treabă lucru. Una cu două fac nouă, aşa că cu puţin timp în urmă mi-am început şi eu vacanţa, cel puţin acum se simte. Nici nu ştiu cu ce să încep, dar să mai termin?

În primul rând, tot stresul din lume a fost pe capul meu cu examenul de bacalaureat. Am început prin proba orală la Limba şi literatura română (asta prin iunie, ăhăăă) peste care am trecut cu emoţii frumoase, pot spune chiar cu “Emoţii din literatură“. A fost o plăcere să am o ultimă discuţie cu doamna profesoară şi colegul dânsei chiar despre blog. Mi s-a părut o uşoară ironie ca subiectul extras de mine să fie tocmai despre internet şi bloguri. Am zâmbit, la fel şi domnii ştiind că am un blog şi ne-am împărţit idei şi recomandări despre jurnalele online. În final am ieşit tot cu zâmbetul pe buze din sală şi am respirat uşurat.

Mai apoi a urmat proba la limba engleză care m-a nemultumit puţin pentru că rezultatul la textul audiat a fost puţin peste un total eşec al meu. Nu mă aşteptam să iau un calificativ asemenea şi mai ales acolo. La restul probelor totul a fost ok.

La competenţele digitale, de asemenea, am avut un rezultat foarte bun, ce-i drept puţin sub aşteptări, dar mulţumitor total. Nişte cerinţe pentru pachetul Office şi alte câteva din jurul ariei Windows 7 şi internet nu m-au oprit să punctez la 98.

Probele care într-adevăr au fost de preţuit pentru rezultatul final, au fost cele scrise. Am început, după cum se ştie, la Limba şi literatura română. Un subiect ca pentru matematică-informatică, mi-a pus puţin probleme la partea a treia, suficient cât să obţin punctajul respectiv. Mă bucur că până la urmă a fost şi aici binişor. Apoi, proba la matematică a fost pe placul meu. La cât m-am rugat şi am sperat ca subiectul să fie la fel de usor ca la olimpici, nici nu mi-a trebuit mai mult. Aici însă punctajul obţinut a fost surprinzător. Vreau să spun că mă aşteptam la mai mult, dar ce pot face? Asta este.

Informatica a fost proba la care mi-am pus problema unei contestaţii. Cu toată pregătirea săptămânală pe care am făcut-o de un an şi ceva înainte de probă, nota a fost chiar sub aşteptări. Am recurs la contestaţie şi după asta, a fost o dezamăgire totală. Am obţinut cu 0.1 mai puţin faţă de cât a fost iniţial. Bineînţeles, nota finală a rămas cea iniţială, spre bucuria mea, până la urmă.

Toate emoţiile şi fiorii pe care mi le-a dat examenul de Bacalaureat au fost cu adevărat autentice. În dimineaţa în care se afişau rezultatele, cu părinţii în faţa liceului, colegii şi eu cu inima în dinţi aşteptam nerăbdători. Tresăream la glumele colegilor când auzeam “Iaa! Gata!” şi întorceam repede capul spre geamurile unde se presupunea că o să apară rezultatele. A fost plăcut să fac şi eu asta şi să mă răzbun puţin, dar nu am fost atras mai mult de un minut pentru că începeam din nou să mă gândesc la rezultate. Stând pe scările liceului, am reuşit să gust şi din puţină nostalgie despre vremurile trecute. Nu că aş fi avut eu cine ştie ce viaţă de liceean, dar a fost totuşi o despărţire de nişte persoane speciale sau mai puţin din viaţă cu care am trăit 4 ani pe băncile liceului.

A urmat, după cum am şi acţionat, perioada contestaţiilor şi apoi sfârşitul sesiunii iunie-iulie a examenului de Bacalaureat. Nu m-am gândit niciodată că sfârşitul liceului ar fi putut însemna şi sfârşitul unei relaţii de prietenie în felul în care a fost. Am anticipat că tot finalul va fi trăit din plin până când va interveni inevitabilul, însă am anticipat greşit, venind mai devreme. Despre asta nu vreau să vorbesc şi probabil nu voi vorbi niciodată, părerile îndreptăţite fiind în egală măsură de ambele părţi.

După toată nebunia asta, a urmat împărţirea diplomelor, dosarelor şi altor chestii plictisitoare pentru care a trebuit să pierd vremea la liceu pentru ele. Pe lângă asta au mai fost alte câteva drumuri la liceu pentru câte o adeverinţă, o foaie matricolă, şi aşa mai departe.

Prima zi în care m-am întâlnit cu universitatea la care voi studia, a fost pe 23 Iulie, momentul în care m-am înscris, dar până acolo am mai trecut eu prin nişte emoţii de ziceam că sunt bun pentru sesiunea din toamnă. Toată chestia a fost când m-am interesat (nu prea din timp, ce-i drept) de de actele pentru înscrierea la Facultatea de Matematică-Informatică din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara. Am plecat de la pasiunea mea pentru programare şi pe parcursul a aproape 12 ani de învăţământ, am ajuns la concluzia că vreau şi îmi place la nebunie informatica, deci voi merge şi la facultate pe informatică. Zis şi făcut. În ultimii doi ani de liceu nu am reuşit să îmi stabilesc diferenţele dintre facultăţile în care se studiază informatica şi m-am lăsat convins de numele acestora. Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea Informatică m-a inspirat şi m-a făcut să cred că acolo este locul meu, nefiind cineva care să îmi spună clar unde şi ce se studiază exact. Asta a fost o frustrare de-a mea pe o lungă perioadă de timp până în momentul în care am ajuns în judeţul Caraş-Severin la nişte rude (pentru înscrierea la Universitatea de Vest din Timişoara).

Revenind la “interesarea mea pentru actele de înscriere” acasă fiind şi căutându-mi certificatul de naştere (probabil cel mai preţios act pentru înscriere – n-am de unde şti) am ajuns pe internet să caut informaţii despre cum să îl refac. Da, l-am declarat pierdut şi am bătut un drum până la Craiova pentru a-l reface.

Am ajuns la Starea civilă şi încă de la intrare se observa clar o mulţime de cel puţin 60 de persoane aşteptând afară. Pentru ce?! Nu ştiam. Am îndrăznit să intru cu tatăl meu în curtea respectivă şi iniţial m-am bucurat să aflu că cei care stăteau acolo nu erau pentru aceeaşi problemă ca şi a mea. Biroul pentru probleme cu certificatele era ceva mai retras, încă închis în jurul orei 7:30. La intrarea în clădirea respectivă mai erau câteva persoane, printre care un tip de vârsta mea, ceva mai plinuţ şi cu un tupeu de foarte bun simţ care era în aceeaşi situaţie ca şi mine: “Ia-l tată de unde nu-i!”. Băiatul ne-a povestit toată zarva prin care a trecut cu o zi în urmă, trebuind să se afle printre cei peste 60 de oameni, aşteptând la o coadă infernală să plătească o taxă de numai 2 lei, o taxă fără de care nu putea continua procesul de schimbare al certificatului de naştere. După asta m-a descurajat enorm spunându-mi că certificatul se poate elibera cam într-o săptămână, perioadă în care se termina şi mama lor de înscrieri la orice facultate.

Atunci m-am văzut ca un absolvent de 12 clase picat la examenul de Bacalaureat. Nu mai avea nicio importanţă nota de la Bac, nicio importanţă toată munca mea. Bineînţeles m-am grăbit cu concluziile, dar chiar nu îmi permiteam un eşec ca ăsta şi să fiu ghinionistul din sesiunea din toamnă.

A sosit o doamnă cochetă şi foarte sociabilă şi a deschis camera în care am intrat toţi cei 4, 5 care eram acolo aşteptând de vreo 30 de minute. Am aflat că dânsa este chiar de la ghişeul pe care îl căutam. Am fost înştiinţat în legătură cu toată procedura şi ca să mi se înfrumuseţeze ziua cu câteva zâmbete, am aflat încă o dată că lumea-i mică: doamna respectivă este de origine chiar din localitatea mea. Nu a fost mult până să afle şi tatăl meu asta şi deja ziua începea să fie mai bună. Am fost favorizat prin faptul că doamna respectivă mi-a spus că pot reveni la ora 15:00 pentru a-mi ridica certificatul şi apoi am plecat fericit. Zis şi făcut. Eram pregătit pentru înscriere.

Peste o zi sau două, am plecat din nou de acasă, cu gând de drumeţie până în judeţul Caraş-Severin la nişte rude, la care am stat o săptămână şi ceva. A fost o mare schimbare de planuri în momentul în care mătuşa mea mi-a adus la cunoştinţă faptul că nu Universitatea de Vest este ceea ce îmi trebuie, ci Universitatea “Politehnică” Timişoara, Automatică şi Calculatoare. A fost moment de cumpănă pentru mine, fiindcă ziua următoare urma să merg la Timişoara pentru înscriere. Dosarul pe care îl aveam pregătit era pentru Universitatea de Vest şi am avut foarte puţin timp să îl reorganizez pentru Politehnică, mai ales stresat fiind pentru că nu aveam nişte copii legalizate la diploma de Bacalaureat şi foaia matricolă. Am mers apoi, a doua zi la Timişoara şi cu greu am păşit în universitate. Am găsit locul unde se efectuau înscrieri şi spre surprinderea şi bucuria mea nu a fost nicio problemă. Am primit legitimaţia pentru proba de admitere, apoi am plecat înapoi în Caraş-Severin. Ce să fac, ce să nu fac până pe 23 Iulie (proba de admitere la matematică – mai erau 4 zile), ce mi-a venit mie, am luat şi am studiat siteul oficial. Am găsit probleme pentru admitere, informaţii despre facultate şi materiile care se studiau.

Nu aveam de ales. M-am apucat şi am început să lucrez la matematică pentru admitere. Ore în şir am stat şi am studiat analiză, trigonometrie şi algebră. Şi tot aşa până în ultima zi, înainte de proba mult aşteptată. Cu emoţii şi mai mari, am revenit de această dată în Timişoara şi într-un final am ajuns în sala de examen. Încă 69 de elevi erau în sală cu mine, împreună cu 6 profesori universitari (cred) care ne-au coordonat şi îndrumat în orice problemă şi întrebare am avut înainte de probă. Totul a fost foarte bine pus la punct, subiectele au fost primite exact la timp, instrucţiunile pentru rezolvare erau deja explicate pe tablă şi toată atmosfera a fost una clar academică. Timp de 3 ore am stat cu capul în ciorne şi în foaia de examen şi mi-am rezolvat entuziasmat şi parcă puţin timid problemele. Emoţiile nu au încetat să apară nici după ce am terminat proba scrisă la matematică. Ni s-a spus că lucrările vor fi controlate după ce va fi predată şi ultima. Am rămas cu toţii în sală şi în ritmul aceleiaşi organizari, s-au corectat şi lucrările. Acolo am crezut că o să mă pierd de tot. Înainte să intru în sala de examen, mi-am citit numele pe uşa de la intrarea şi pe lângă mine erau maxim 5 alte persoane care aveau numele începând cu litera “I”. Ei bine, în momentul în care se strigau elevii pentru a le corecta lucrările, ştiu foarte bine că am auzit în jur de 20 cu “I” înaintea mea. Lucrul ăsta a fost culminant pentru mine, emoţiile aproape nemaifiind stăpânite. Într-un final am fost chemat în prima bancă pentru a mi se corecta lucrarea. Bucuria a fost să aflu că am greşit doar 3 dintre cele 12 probleme, dar punctajul a fost cam mic. Am obţinut 73 de puncte din 100 şi media generală a fost în final una care să îmi redea încrederea şi entuziasmul pentru alegerea pe care am făcut-o pentru facultate, după ce mătuşa mea mi-a redeschis ochii larg. A urmat apoi perioada de apoape o zi, perioadă în care s-au centralizat punctajele şi rezultatele finale. Am mers a doua zi pentru a afla la ce am intrat şi pentru a-mi confirma locul. Bineînţeles şi de această dată lucrurile au fost în favoarea mea. Am ajuns din nou la universitate şi printre ceilalţi viitori studenţi care îşi căutau numele pe listele afişate pe geam, m-am strecurat însă nu am reuşit să mă găsesc. Mătuşa mea a fost ceva mai ageră şi mi-a făcut un bine spunându-mi că am intrat la Ingineria sistemelor, Calculatoare şi Tehnologia informaţiei. Am mers apoi să-mi confirm locul, am mai stat ceva timp la o coadă pentru a plăti taxa de înmatriculare şi în final am fost prima dată felicitat ca student al Universităţii “Politehnică” Timişoara de către doamna care se ocupa de confirmări. Înainte de asta părinţii, surioara şi mătuşa mea, şi-au exprimat încântarea înainte de a-mi confirma locul prin felicitări, îmbrăţişări şi emoţii.

Încă de la înscriere şi până la confirmarea locului, toate procesele au decurs cu stricteţe şi o organizare ce nu am mai întâlnit niciodată.

Mă bucur în final că am terminat 4 ani de liceu, de aventură prin viaţă, de încercarea de a deveni om, de sarificiile pe care le-am făcut, de lucrurile şi persoanele pe care le-am pierdut, de suferinţele pe care le-am avut şi mai ales, de munca pe care am depus-o şi curajul pe l-am avut pentru a continua. Toate astea au avut roluri importante în definirea caracterului meu şi conturarea viitorului. Mulţumesc tuturor acestora şi nu numai. Sper, ca de fiecare dată când voi avea ocazia să mă reîntâlnesc cu toate astea, să le mulţumesc.

Oficial, de pe data de 25 Iulie mi-am început adevărata vacanţă.