Ce bine că eşti!

Reluarea gândurilor mele, odată cu reluarea rutinei din Timişoara prin care treceam solitar, tânjirea mea permanentă după fericire sau chiar spre împlinirea mea sufletească, mici lucruri spontane făcute în momente neaşteptate, nebunii încurajate de alte nebunii, zâmbete din lucruri simple, bucuria revederii, misterul ce s-a aşternut subtil şi ideea de asemănare între mine şi ea, creată involuntar, au fost absolut suficiente astfel încât să mă ducă spre un drum pe care vreau să merg mai departe fără niciun fel de abatere.

M-am îndrăgostit într-un moment neaşteptat, într-un loc neaşteptat, de o persoană neaşteptată. Ce ar fi putut să fie mai măreț? Nimeni nu ar fi crezut! Doar m-am îndrăgostit. Puterea cu care culorile orașului îmi loveau retina, s-au ameliorat prin prezența ei, acum toate lucrurile negative din jurul meu se pierd ușor, iar fericirea, zâmbetele, atingerile tandre, sărutările dulci în dimineți reci de studenție, sentimentul de a fi iubit, dorul de a mă juca din nou în părul ei și copilăria noastră neîncetată, se mișcă duios într-un dans infinit liniștit ce ne face să plutin peste toate și să culegem doar ceea ce-i frumos și bun din viață.

Acum doi ani, când aveam tendința de a spune că sfârșitul lunii august ar însemna, pentru mine, un final melancolic și plăcut de vară, acum pot spune că atunci nu eram în stare să mă gândesc că astăzi, un sfârșit de august să însemne un început frumos în viața mea. Cine ar fi crezut că nebunia mea ar fi putut să fie stimulată de nebunia unei fete ce nu se deosebește de fericire. În târziul nopții, sub lumina stelelor și poate a unui bec din depărtare, mi-am trecut peste normalitate și am invitat-o la dans. Doar pe muzica sufletelor entuziasmate de fericirea ce urma să ne cuprindă și să ne scoată din realitate.

Tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce aș fi avut nevoie vreodată fără să cer și tot ce mi s-a putut oferi vreodată mi-au fost întinse cu multă dragoste și dăruire într-un mod în care sinceritatea, pe lângă asta, este ceva neînsemnat. De când și-a găsit locul în viața mea, prin felul ei de a fi, prin zâmbetul tâmp și scump pe care mi-l arată doar mie, ca apoi să schimbe rapid expresia și să mă facă să o strâng în brațe, prin aparițiile surpriză pe care le face, prin inteligența ce o face o femeie pe care să o admir și să o doresc cu tot eul meu, prin încrederea cu care face lucrurile și încrederea ce mi-o oferă, duioșia cu care mă tratează când sunt în impas, visele pe care le are, viziunea despre viață și lume, simțul și admirația ei pentru simplu și frumos, tandrețea cu care mă sărută în noapte, spontaneitatea ideilor, impulsivitatea asupra mea, dorința de a fi fericită din simplitate, toate sunt câteva dintre motivele pe care le găsesc acum și care stau la baza “Te iubesc”-ului adresat ei, în fiecare zi.

Așteptarea mea pentru totdeauna. Așteptarea s-a terminat. A trebuit să trec prin multe lucruri care să mă facă să-mi pun întrebări, să găsesc singur răspunsuri sau nu, să pățesc, să trec peste, să învăț și să mă descopăr pentru ca acum să aplic tot ceea ce am mai bun. Sunt independent, fericit, împlinit, iubit. Da! Așteptarea mea pentru totdeauna a luat sfârșit. De ceva timp, trăiesc cu totul altceva.

Ce mirare că sunt!

Gata şi cu August

Ultima zi din vară, 31 August. Toate au trecut ca soarele pe cer într-o oarecare zi din ea. Am mai făcut ceva, mi s-a mai întâmplat ceva, am mai trecut prin ceva. Probleme, întâmplări, evenimente. Fiecare cu rolul ei în schimbarea gândirii şi caracterului meu.

Ca în fiecare an, în aceste zile, apare nostalgia într-o manieră plăcută, feerică, care mă face să mă gândesc la toate cele nefăcute în această vară, la toate încercările mele de a fi fericit, la rutina zilei până după-amiază, dar mai ales la lucrurile făcute. Aceste imagini îmi trec acum lin prin cap, toate parcă lovite de razele soarelui, soare şi el printre imagini, care mă încălzeşte suficient cât să nu mi se facă pielea de găină. Încă puţin până ajung la momentele speciale şi soarele care mă priveşte nu mai este de ajuns astfel încât să mă încălzească.

Am ieşti într-o dimineată afară, acum câteva zile, şi m-a lovit o adiere rece de vânt înaintea astrului. A trecut repede. A fost pe neaşteptate şi imediat corpul a reacţionat. Am rămas surprins şi pe gânduri. Mi-a părut rău ca încă o dată să nu pot face exact ceea ce-mi doresc. Adică nu am putut face exact ceea ce mi-am dorit. Poate-i vorba despre voinţă, dorinţă şi posibilităţi, dar sigur noţiunea timpului şi-a pus din nou amprenta asupra mea. Are o putere de inegalat, neimaginat, devenind inevitabilă odată ce mă loveşte.

În fiecare an îmi imaginez că va fi de neuitat, că voi face toate lucrurile pe care le visez mereu, dar când ajung la momentul oportun nimic nu mai pare atât de plăcut de făcut, îşi pierd din valoare şi nu mai simt acelaşi sentiment.

Păcatul este făcut. De cine nu ştiu, dar este clar că pierd. Undeva este un gol prin care se scurge tot. Ce-i drept vara a trecut şi nu a fost cum mi-am imaginat. Poate o să câştige mai multă atenţie pe viitor. Sper să existe regrete pentru că aşa mă voi gândi cel mai mult la ea şi mă voi îndrăgosti, nu o voi uita. Nu de alta, dar nu merită să uiţi momente din viaţă, oricum ar fi ele.

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, în această vară am făcut ceea ce mi-am dorit în anii anteriori :). Momentele alea de sensibilitate la care tot visam. Acum mă văd şi cu ele realizate. Bucuria nu este aşa de mare pentru că tensiunea pentru a le realiza a scăzut în timp, dar mă bucur oricum.

Şi din nou nu uit de persoanele dragi care nu încetează să mă încânte cu existenţa lor >:D<.

Tipic mie

Exact ca în fiecara vară. Fie că-i mai devreme sau mai târziu, nu întârzie să apară. E ca un nor în August. Acoperă soarele, apoi, imediat, dispare, se luminează şi în sinea mea zic “Ce zi frumoasă!”. Sunt minţit mereu cu astfel de sentimente care apar şi dispar în câteva secunde. Sentimente pe care nici acum nu le stăpânesc prea bine. Combină perfect amarul din tristeţe, regret şi nostalgie cu dulceaţa amintirilor legate de ce am făcut vara asta şi în final iese ceva dulce-acrişor care mă susţine un pic şi mă împinge de la spate să mai profit din timpul care a mai rămas dintr-o vară care doream să fie de vis.

E greu să mă fac să cred că pot ieşi dintre pereţii ăştia albi, să îmi vină o idee trăznită, să mă arunc în necunoscut şi să apară ceva demn de ţinut minte. Am crescut şi am impresia că am pierdut ceva pe drum. Cred că de aceea mă simt aşa greu. Parcă am pierdut o lecţie şi trebuie cumva să recuperez. Nu ar fi greu, dar să nu cumva să fie mai multe lecţii :-s. De asta îmi este mai multă teamă.

Am nevoie de prietena mea. Greşesc că nu fac mai mult pentru a o revedea :-<. Da, de aici este şi amarul ăla din regrete, pentru că nu am văzut-o în ultimele două luni. Degeaba zic, m-am cam uscat… Şi orice aş face, tot nu am voinţa necesară. Am plănuit, am visat, am vrut şi am văzut nu a fost îndeajuns până să ajung să o văd :(.