Nepăsare

De foarte puţine ori mă gândesc la ziua în care nimic nu va mai fi la fel şi spre surprinderea mea nu sunt afectat atât de tare cum de altfel mi-ar fi tipic. Sper doar că liniştea asta care mă amăgeşte acum, să nu se transforme într-un final într-un ocean de lacrimi şi o nostalgie fără sfârşit. Pentru unii este greu să creadă că voi dipărea pur şi simplu şi încep de acum să simtă dorul meu. Cel puţin aşa mi-au dat de înţeles.

Poate pentru că sunt neîmplinit aşa cum îmi doresc din ce în ce mai mult şi din această cauză mă comport aşa cu mine. Sunt chiar liniştit şi greu tresar la cine ştie ce cuvinte auzite. Chiar mă simt amorţit şi înduioşat de orice lucru. Bun sau rău. Îmi vine să strig în gura mare “Profită cât mai poţi de mine şi prezenţa mea”, dar sunt prea moale în zilele astea ca să mă mai strofoc pentru a evita un viitor regret al celor care mă au încă lângă ei. Până la urmă, greşeala se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Sau hai să nu-i zic greşeală, dar cum era vorba aia “Ce nu trăieşti acum, nu mai trăieşti niciodată” sau ceva asemănător, este adevărat.

Şi nu că vreau ceva acum neapărat. Eu chiar sunt frustrat de fericirea lor. Cred că mă preocupă mai mult decât ei. Am mare încredere că nu îmi va părea rău de nici o culoare, cu excepţia lucrurilor de care am nevoie ca trup şi suflet. Sunt strict pe drumul meu şi nimic nu mă va opri să ajung la destinaţie. De aia zic că mai bine mă prinzi acum, mă loveşti, mă înjuri, mă baţi, mă alinţi, mă săruţi, mă faci să plâng, să zâmbesc, să râd, să gândesc nebuneşte, să fac imposibilul, mă ciupi, mă laşi singur, mă ţii în braţe, îmi dai palme, îmi strângi mâna, îmi dai un sfat, mă faci să-mi pară rău, ieşim, ne plimbăm, alergăm, fugim, ne jucăm, ne odihnim, ascultăm muzică, ne întrecem în orice, glumim, ne amintim, trăim şi retrăim, gândim, zburăm printre vise, rătăcim printre cuvinte şi simţuri şi multe, multe alte lucruri spontane sau nu.

Mă gândesc la citatul lui Gabriel Garcia Marquez, “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”, dar tot nu-mi dau seama cum poate să mă cuprindă dorul. Bine, ar putea fi un dor prea devreme dorit a fi simţit. Şi zâmbesc în continuare, fără teama de urmări şi consecinţe. Oare să fi învăţat eu că viaţa nu-i roz cu o vedeam? Să fi învăţat să o accept aşa şi prin faptul că nu mai dau importanţă acestor lucruri, să reuşesc să trec cu bine prin ea? Sau pur şi simplu am devenit mai rău şi străin de lucrurile care mă făceau fericit?

Şi uite aşa am trecut peste alte probleme pe care le aveam mai de mult, am uitat de ele şi acum apar alte întrebări fără răspuns. Fără doar şi poate, nu am de gând să mai regret nimic pentru că aşa cum greşesc, aşa îmi accept consecinţele, drept urmare a timidităţii mele de a fi reţinut în a nu păşi mai departe spre găsirea plăcerii.

Cu siguranţă o să fiu curios peste timp când, cine ştie dacă îmi voi mai aminti de aste momente, voi reveni pe blog şi mă voi întoarce în timp la toţi oamenii dragi mie prin recitirea scrierilor de aici. Până atunci, numai bine; încă nu îmi iau adio. Mai am de pulsat …

O lume nebună! Nebună de tot

Primul gând a fost să vin aici şi să scriu, dar a trebuit mai întâi să trag o tură de nervi pentru a-mi centraliza gândurile, simţurile şi sentimentele pentru asta în care trăim. Nu mă merită! Vreau pe cineva la care să mă duc şi să mă primească cu braţele deschise, să îmi zică că tot ce am făcut până acum a fost parte dintr-un coşmar nenorocit, să mă strângă în braţe, să mă iubească, să ţină cu mine, să îmi spună că asta nu este lumea pe care o iubesc eu şi cu lacrimile în ochi. Mai mult decât atât, să fie adevăr, valoare şi plăcerea de a trăi în ceea ce îmi spune.

La un moment dat… la dracu cu toţi şi toate! Răzbunarea este în prim planul gândului meu. Acum nu-mi doresc nimic mai mult decât să plec, să ajung bine pe pielea mea şi să mă întorc după ani, când, deasupra lor, o să râd cu lacrimile pe care acum le vărs din dezamăgire, supărare, neputinţă de a trece de cuvintele lor neînsemnate şi care reuşesc să mă atingă până la oase. Toate astea pentru lumea şi ale ei pe care le iubesc.

Merit eu? Ok, dar aşa cum merit acum, o să mă răzbun peste timp. Timpul să treacă şi eu odată cu el să plec, să mă schimb, să mă realizez, să revin şi să mă răzbun. Scopul vieţii? Nu mai există aşa ceva pentru nimeni. Oamenii adevăraţi trec prin facultăţi, probleme personale, accidente şi tot reuşesc, dar nu fără a vărsa lacrimi. Astea sunt elementul esenţial din drama unei vieţi “normale”. Zic “normale” pentru că oamenii au ajuns să practice meserii pe care le urăsc. Tot din vina oamenilor. O să ajungem să ne autodistrugem. O să ajungem în epoca de piatră când, cine ştie din ce bombă atomică o să murim 90% din populaţie şi restul o să fie cei fără cap şi plini de noroc. De acolo, alte generaţii fără personalitate şi principii ca acum. Aberez, bineînţeles. Suntem într-un ciclu în care centrul nu este deloc stabil şi tindem tot mai mult spre prostie.

Nu ştiu să se poarte, nu ştiu să vorbească, nu ştiu să scrie, nu ştiu să fie oameni, dar au pretenţii de la semenii lor ca aceştia să nu cumva să facă ceva mai mult decât ei.

Atât îţi zic dragă blogule, ori am înnebunit eu, ori lumea asta este nebună de tot şi plăcerea o să fie maximă atunci când o să mă întorc cu armele încărcate şi o să trag fără milă. Ca să fie clar, asta a fost ca o ameninţare pentru toată banalitatea din sângele ne-oamenilor. Şi nu mai văd rostul de a îmi distuge neuronii sperând la o lume mai bună, chiar participând la schimbarea acesteia. Fac şi eu pe nesimţitul şi o dau pe asta cu “De ce să mă implic dacă ăla stă cu mâinile în buzunar?”. Nici nu vreau să mai aud de evoluţie. Eu contez, nu mă mai interesează nimic. Am fost rănit destul de mult. La ce dracu să mă mai plâng când nu am cui? Nu mai zic de nepăsarea lor.

Pot să fac şi pe şi mai nesimţitul şi să mă las orbit de dorinţa de răzbunare. Păi nu? Ceee mama mamii ei de treabă. Pentru ce să stau şi să înghit? Mai bine las să se acumuleze ca apoi să explodez şi să mă simt minunat când văd lacrimi vărsate din cauza mea. Sunt rău şi aşa să rămân!

Şi despărţirea? O să vină şi ea. De data asta sunt şi convins că va fi cu cuvinte reci! ADIO!

Rămas bun…

Aş zice, mai mult aş spera la o schimbare a lumii prin această dată de 21 Decembrie 2012. De la atâtea “Sfârşitul lumii” s-a cam pierdut din valoarea acestui eveniment şi chiar nu îi mai dau nici o crezare.

În orice caz, ca să fiu împăcat, vreau să îmi expirm părerea de bine şi rău asupra lucrurilor din viaţa mea.

Îmi pare rău pentru că:

  • nu mi-am îndeplinit toate dorinţele
  • nu am reuşit să influenţez atâţia oameni precum aş fi dorit
  • am greşit persoanelor dragi
  • nu am citit prea multe cărţi
  • nu am experimentat tehnologia nouă
  • nu mi-am respectat promisiunile
  • am râs când nu trebuia
  • nu am luat în serios când trebuia
  • am ratat şanse de a trăit viaţa în alte feluri
  • nu am sărutat toate fetele pe care le-am atras într-o aventură de o seară
  • am pierdut timpul sperând la mai mult şi nu am profitat de ocazie
  • am lăsat ca anumite lucruri să treacă pe lângă mine
  • nu le-am cerut încă iertare celor cărora le-am greşit
  • nu mi-am sacrificat prea mult timp din viaţă pentru bucuria celor dragi
  • nu am fost mai credincios
  • am dat greş în încercările mele de a mă realiza
  • nu mi-am finalizat toate proiectele
  • am lăsat anumite treburi neterminate
  • nu am aflat multe lucruri despre lume şi sufletul uman, respectiv sentimente
  • nu am acordat atenţie celor care meritau asta
  • au trecut secunde pe lângă mine, făcând nimic
  • nu am scris mai mult
  • nu am reuşit să mă cunosc mai bine
  • fiecare zi nu a avut zâmbete cum mi-aş fi dorit
  • nu am găsit perfecţiunea

De asemenea, mă bucur pentru că:

  • am reuşit să-mi găsesc fericirea în mici detalii ale lucrurilor simple
  • am reuşit să iubesc persoane
  • m-am sacrificat cât de puţin pentru cei dragi
  • am găsit autori ale căror opere mi-au ajuns la lacrimi
  • lucrurile simple din viaţa mea sunt cele mai importante pentru mine
  • am putut să mă tin de cuvânt când am putut
  • am râs când viaţa mi-a fost grea
  • am plâns când duioşia mi-a bătut la uşă
  • mi-am călcat pe principii când mi-am zis “Gata! Acum este momentul!”
  • am pus suflet în ceea ce merita cu adevărat
  • am fost împins de la spate şi rezultatul a fost pozitiv pentru mine
  • am fost iertat şi am oferit iertare celor dragi mie
  • mi-am păstrat credinţa indiferent de cauză
  • am reuşit să finalizez câteva din cele propuse
  • am obţinut rezultate la tot ceea ce am muncit până în prezent
  • am terminat anumite proiecte, indiferent de rezultat
  • unele dintre sentimente au fost descifrate
  • atenţia mea a fost furată de lucruri simple, frumoase şi cu adevărat măreţe
  • am putut să mă stăpânesc când a trebuit
  • am un blog care a devenit extrem de personal
  • mi-am descoperit câteva dintre limite
  • există persoane pentru care zâmbesc
  • încă exist şi sunt în cautarea eului meu, o căutare aventuroasă şi plină de surprize

Astea fiind puţinele dintre lucrurile pe care am putut să mi le solicit pentru acest articol (încă cu gândul la ele) sper totuşi ca ceva să se întâmple pe 21 Decembrie 2012. Nu de alta, dar cam de prin 2010 aştept asta şi ar merita că aşteptarea mea să aibă un rezultat pe măsură. O schimbare a polilor, sau ceva măreţ. Acolo cât să schimbe gândirea omenirii.

Mi-aş cere iertare pentru toate greşelile făcute şi faptul că dacă aş fie iertat înainte de un enentual sfârşit ar fi un motiv de bucurie, aş fi împăcat, ar fi un sentiment plăcut pe moment, până înainte de un mare buuumm.

Toate legile fizicii să îmi treacă prin cap şi toată logica umană; nu contează. Acum vreau numai ca sentimentele calde să-mi inunde sufletul şi să ştiu că acum este momentul ca lumea să fie mai înţeleaptă şi să înţeleagă neînţelesul sau ceea ce nu a avut parte de atenţie.

Pot să spun că nu îmi pare rău pentru nimic. Asta pentru că nu am trăit atât de multe. Dacă aş fi fost cumva vreun “trecut prin viaţă” atunci mi-aş fi dat cu părerea despre ăla şi aia. Dar aşa, copil fiind, cât de frumos a fost până acum. În afară de lucrurile urâte care s-au întâmplat. Şi ele cu un rost, clar.

Urări de bine nu pot să vă zic pentru că de ce?:D Nu-i aşa? Cu ce rost? Dar pot să sper. La o schimbare radicală prin care toţi adepţii religiilor, politicilor, sectelor şi mai ştiu eu ce, să se concentreze asupra unui singur lucru, ajutând ca lumea să devină într-un cuvânt “mai bună” (bine, două cuvinte).

Amin şi cu Dumnezeu înainte!