Şi medalionul s-a închis la culoare

Astăzi, de dimineaţă, făcându-mi ordine printre grămezile de CD-uri şi DVD-uri, mi-am regăsit mici lucruri, printre care şi medalionul pe care scrie numai “For” şi “Fri”. Bineînţeles am doar o jumătate din întregul medalion, cealaltă fiind oferită cu luni bune în urmă, ei. Am înţeles de la prietenul meu că oamenii pot avea multe măşti, planuri diabolice ascunse mult timp sub acele intenţii care doar par bune şi mai ales, sentimente care îmi pot anula orice încercare de a demasca totul.

Până şi medalionul s-a închis la culoare. Şi s-a închis cu mult timp înainte să rupem legătura care nu credeam că va fi vreodată atinsă de ceva. Toate locurile pe care le-am vizitat, toate momentele în care am fost încolţit de predici şi cuvinte grele, toate persoanele cu care ne-am întâlnit şi toate zilele în care am oferit sprijin de orice fel, sunt ZERO şi au fost din partea ei tot timpul. Cum am mai spus, tare surprins am fost să aflu că ea nu are una, două, o sută, ci o mie de măşti. Măşti zic, că până la faţă mai sunt alte mii.

Şi nu am murit, nu s-a terminat lumea sau alte lucruri pe care le credeam mereu când se supăra pe mine. La naiba! Ce bleg eram că mă lăsam lovit de fiecare cuvânt al ei! Şi chiar dacă, m-am convins că prietenia între un băiat şi o fată nu poate exista. Bun, sunt păreri contra, dar pentru mine nu funcţionează. Clar tot ce am este doar prietenia băiat-băiat.

Aş fi mers până în pânzele albe, chiar am ajuns acolo pentru ea, am făcut compromisuri şi nu am regretat acţiunile pentru care am greşit pentru mine în favoarea ei, m-am încurajat mereu să fac ceva pentru ea, cred că am surprins-o de multe ori cu mici atenţii şi cuvinte. Ultima dată când am văzut-o, nu părea afectată – poate o altă mască -. Am lăsat-o în Craiova în drumul meu spre Timişoara. Am coborât amândoi din maşină pentru a-i scoate bagajele din portbagaj. După asta mi-a urat drum bun, succes şi a spus că ne auzim la telefon. Am fost redus la tăcere de dorul vremurilor trecute şi m-am apropiat de ea. Am strâns-o în braţe şi am simţit cum mă strângea şi ea. Care să fi fost atunci scopul? Probabil a revenit la vechiile persoane, la vechiile cunoştinţe sau probabil nu, nu vreau să mai ştiu ceva niciodată.

Tot ce mai am de la ea sunt câteva amintiri pe care le ţin doar pentru mine şi cu mine, de care mă bucur doar de faptul că am fost acolo, nu că am fost cu ea şi două bileţele pe care mi-a scris texte din “Aer cu diamante” şi “Viaţa mea cu Mozart” care probabil vor fi de mult uitate printre personajele din cărţile bibliotecii de acasă. Şi bineînţeles, culoarea de pe acea jumătate de medalion din raftul meu (pe al cărui întreg scria “Forever Friends” – acum pe al ei “ever ends” -) probabil se va ofili şi mai mult, de fapt va muri pentru totdeauna.

Şi culmea, în scrisoarea pe care i-am scris-o mai demult (poate o voi publica vreodată), am încheiat prin “Al tău Vlad, prieten din liceu […]”. Poate acest lucru şi altele au fost şi sunt indicii pentru ruperea, fără cuvinte, a acestei prietenii.

Acum, dacă mă refer şi la sentimentele pe care le mai am, sunt prezente doar nostalgia, dezamăgirea şi visul unei vieţi ce mă va duce departe şi va trezi regretele ei. De prietenie nici nu vreau să amintesc. Să aibă partea ea de prietenia pe care mi-a oferit-o mie. Şi da, POATE sunt rău. Şi ce?

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

4 thoughts to “Şi medalionul s-a închis la culoare”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *