Se apropie momentul

Mi-aş dori să pot scrie acest articol în câteva minute, de-a lungul melodiei din fundal. Este cam greu pentru că tot reiau ceea ce am scris, recitesc şi încerc să formulez noi idei. Până şi mie, care timp de aproape doi ani de blogging (Wooow!) mi-am scris toate percepţiile, mi-am descris momentele, am vorbit despre mine, despre familia mea, despre prietena mea, despre iubita mea, despre altă prietenă şi ceilalţi prieteni şi amici şi toate. Despre toate lucrurile care au interacţionat cu mine.

Acum, simt cum îmi revine pofta de scris, printre teme, cursuri, examene şi voluntariat. Este o senzaţie vioaie ce o simt în suflet din ce în ce mai puternică pe măsură ce cresc aceste cuvinte în articol.

Cu multe cuvinte, sentimente de dor, nostalgii, momente de singurătate, toate adunate pentru acasă, dornic să le povestesc alor mei, sunt amăgit de amintirea îmbrăţişării părinţilor şi a surorii mele, de privirea sinceră a persoanei foarte importante din viaţa mea, de timiditatea iubitei mele, de încurajările şi cuvintele adevărate despre viaţă ale foştilor profesori şi de depănare a amintirilor cu vechii prieteni din copilărie.

De recunoscut că îmi este dor, nici nu se mai pune problema. Aştept dornic cu forţa de luptă maximă şi cu sufletul aproape la pământ să mă întorc acasă. Sunt foarte curios ce părere vor avea oamenii din viaţa mea atunci când voi mai sta cu ei de vorbă. O să le adresez o asemenea întrebare. Vreau să ştiu dacă aceste locuri şi oameni noi au o influenţă asupra mea. Sper mult să mă adaptez la lumea asta mai bună.

Am dimineţi în care mă trezesc şi după câteva momente, mă cuprinde subtil melancolia şi mă simt descurajat până în vârful oaselor. Atunci îmi vine chiar să plâng pentru că simt cum îmi pierd încrederea în mine şi totul pare o lume în care eu nu pot nici măcar să respir.

Dau dreptate tuturor celor care îmi spuneau odată să profit de tot ceea ce am, să mă distrez cât de mult pot, să las toate lucrurile care mă preocupă şi să văd lucrurile cu adevărat importante. Acum le cam duc dorul şi, trist, nu mai am ce face în privinţa lor. Pentru a nu le pierde şi pe cele care apar pe parcurs, trebuie să mă chinui ceva mai mult.

Rămân acelaşi eu. Mă comport la fel cu mine şi cu gândurile, dar nu ştiu cum fac asta cu ceilalţi. Aici timpul trece foarte repede, îmi permite doar să fac lucrurile esenţiale şi tot ce aş vrea să fac în plus, îmi este aproape imposibil. Cu greu trag de astfel de lucruri.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *