Piedici şi cuvinte grele

Mă bucur oarecum să aflu cum foarte multe persoane din viaţa mea (a se înţelege că este vorba şi despre toţi cei care citesc pe aici) îmi pun etichete după pur şi simplul fapt că nu le fac pe plac, că ajung să le creez nervi sau cine ştie ce. Mă gândesc cu mare tristeţe că oamenii ăştia nu au ajuns să mă cunoască şi să vadă că eu chiar mă chinui să nu fiu la fel ca toţi. Nebun nu sunt şi nici ruşine nu îmi este să recunosc că fac lucrurile în felul meu.

Am vrut să existe cineva care să mă înveţe în permanenţă, să îmi spună ce este bine şi ce nu şi mai ales să mă încurajeze în tot ceea ce fac. Primesc veşti neaşteptate de la viaţă prin care înţeleg fără ambiguitate că tot mai bine mi-ar fi singur într-un loc al meu în care să nu ştie nimeni de mine. Aşa ar fi mai simplu pentru toţi. Ca să nu mă deplasez de la subiect, încă o dată constat cu mare melancolie că întotdeauna, oricum ar fi, orice s-ar întâmpla, rămân singur. Şi aşa de dulce este astă singurătate, bă, că nu aş mai ieşi din mine, nu aş mai avea nevoie de nimic şi nici un gest de dragoste, prietenie, amiciţie şi aşa mai departe.

Pot să accept faptul că, în ciuda tuturor eforturilor mele de a-mi demonstra sacrificiul pentru binele şi fericirea celui de lângă mine, pot fi doar eroul meu. Nimeni, dar absolut nimeni nu apreciază şi mai ales nu mă apreciază pentru ceea ce fac şi ceea ce sunt. Zâmbesc şi cu lacrimi în ochi. Este dulce starea mea şi aşa mi-aş dori să o am în continuare. Păcat că mâine este o nouă zi, rutină şi altele care să mă distragă.

Până acum am fost înţelegător şi dacă am fost sincer, am strigat în gura mare asta şi am fost sigur pe mine, apoi mi-a fost spus că sunt mincinos, am acceptat cu zâmbetul pe buze şi asta. Acum, sunt lovit fix în pulsaţia inimii care, odată atinsă, începe să mă umple de emoţie şi lacrimile nu întârzie. Asta este adevărat, asta am observat, asta mi s-a întâmplat.

Ca o mică paraneză, blogul a devenit un mediu mai personal, faţă de cum a fost până acum, în care fiecare gând negativ, melancolic, nostalgic, plin de amărăciune, puţin dulceag şi alte gusturi care îmi plac mie, sunt scrise. Nu mă interesează nimic altceva.

Revenind, simt că începe să mi se facă cu mână şi să mi se spună cuvinte ca şi cum ar fi un “Adio!”. Am înţeles, se referă la “Ce faci? Nu mai pleci odată?”. Credeam că despărţirea mea de a tot ceea ce a însemnat 19 ani o să fie o sărbătoare, timpul rămas o să însemne tot atâta cât a fost până acum, iar ziua în care totul se va schimba, o zi de bun rămas.

Şi iată că încă o dată oamenii nu sunt oameni şi nici ne-oameni. Nu ştiu ce sunt, dar eu nu pot să îi mai accept aşa cum sunt. Asta nu-i un moft. Am motivele mele şi nu am de gând să îmi mai schimb părerile ca frumoasele cuvinte date în stânga şi în dreapta celor care nu merită. Mă mulţumesc să fiu eroul meu. Doar asta mă mai încântă şi nimic altceva.

Nu mai vreau să simt că viaţa este infectă, incorectă, lipsită de milă, plină de interese sau neaşteptată. Cât a fost până acum, m-a convins că mă poate înfrânge oricând. Nu îi trebuie mult să mă facă să cad în genunchi şi nici mie să cad la pământ. De acolo doar o şoaptă şi sunt în lumea mea.

De asemenea, nu toate dorinţele mele se împlinesc. Şi nu că s-ar împlini vreodată. Acum să fim serioşi. La ce părere am eu, simt că viaţa este cu mult mai deşteaptă şi malefică de atât. Şi dacă vorbesc şi despre acţiunea ei asupra mea, o să dramatizez, o să mă plâng, o să fiu victimizat şi toate cele. Nu? Aşa mă gândeam şi eu.  Eticheta doar se lipeşte, nu contează pe ce. Ce simplu!

Cu tot cu bunătatea mea, sufletul meu micuţ cu gusturi alese şi toate părerile de rău, îmi pare rău. O să găsească cineva aceste cereri de iertare. Eroul meu!

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

One thought to “Piedici şi cuvinte grele”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *