Plimbare tarzie

Intr-o seara dupa ce ziua ninsese si linistea se asternuse peste oras, eram singur in parc. Totul capata o nuanta de alb, nu total dar suficient cat sa imi inspire o picatura de visare. Cele doua pahare de vin rosu in combinatie cu apa minerala degustate mai devreme cu doi amici, imi aduceau aminte de zilele de toamna tarzii, de culoarea aramie a frunzelor copacilor, de adierile de vant si tabloul creat de grupurile de  pasari ce se indreptau alene catre apusul soarelui, care accentua culoarea trista a sezonului ce urma sa vina.

Bancile acoperite de zapada ma indemnau sa trec pe langa ele, sa dau zapada la o parte si sa ma asez, insa doar pe langa una fac cativa pasi, intind bratul, visator, si strang zapada in palma doar cu patru degete. Se simte raceala zapezii si nu evita sa se topeasca. Ridic incet mana si indrept privirea spre palma umeda. Doar putina apa… Imediat in minte imi vine melodia Adelei, Set fire to the rain. Imi continui drumul cu un sentiment greu de descris pe moment si gandul imi zboara din nou la amintiri. Ies din parc nedumerit si cu parere de rau…despre mine. Apar aceleasi intrebari carora nu le-am gasit raspunsul, aceleasi cauze si efecte. Atmosfera devine ambigua, ce-i drept asa a fost de la inceput, dar atunci am sesizat, „visul luase sfarsit”.

Amintiri

Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni erau prin partile noastre…

vorba lui Ion Creanga. Stau si-mi amintesc cat de bine era acasa, cu parintii mei cei buni si plini de viata, cata dragoste din partea lor in ceea ce faceau, cata atmosfera in familie de sarbatori cand impodobeam impreuna bradul, mirosul cozonacilor pe care ii pregatea mama pana tarziu noaptea in bucatarie, singura, inca si acum imi amintesc de pofta cu care ii savuram, filmele clasice de Craciun pe care le vizionam inainte si in seara de Craciun si sentimentul placerii de a ramane in sanul familiei sunt si acum motive placute de a readuce acele vremuri cel putin in minte.

Cat de frumos era la Oltul meu indragit pe care il vizitam mai ales vara si iarna, atunci cand aveam impresia ca sunt peisaje ce merita vazute si aveam dreptate. Banca de sub nucul de langa fantana, pe care la culesul viei, asteptam cu nerabdare ca bunicul sa ne umple cate o cana de must din acele butoaie cu struguri, apoi mergeam in leaganul facut de tata, ne balansam incet si faceam mustati neputand sa ne mai oprim din baut. Cum imi doream ca mustul de acasa sa se mentina pana iarna, pentru ca eram dornic sa nu se termine ceva asa delicios, la varsta pe care o aveam, o rugam pe mama sa faca ceva sa imi indeplineasca voia, insa dupa cateva zile fermenta si uitam gustul pana anul viitor.

Trandafirii roz si rosii din gradinita, care parfumau curtea cu acel miros imbatator si dulce, pe care ii lasam fara petale impreuna cu mama pentru dulceata, apoi iarna o savuram in camera bunicilor langa soba ascultand acele povesti de neuitat ale bunicii, erau de neinlocuit. Cand ieseam iarna din casa, bine imbracat si admiram peisajele, cand il zaream pe tata ca se izbutea sa dea zapada la o parte de pe alee, fugeam cu gerul in fata la el si ii saream in brate. Ma distra atunci cand arunca cu bulgari in mine fara ca eu sa il vad si imi placea cand ma ascundeam si eu dupa gramezile mari de zapada facute de el. Mergeam la sanius cu inima fericita si ma intorceam acasa ud pana-n gat de la tavalirile prin nameti cu prietenii si alti copii si putin ingrijorat de morala pe care urma sa mi-o faca mama. Niciodata nu a fost cum mi-am imaginat in privinta mamei, nu ma certa asa de rau cum imi inchipuiam, dar nimic nu mai conta cand reintram in camera bunicilor si eram asteptat de bunica cu un borcan cald de compot de caise, prune sau mai rar cirese care imi placeau nespus de mult. Aveam o deosebita placere sa stau in acea camera si sa privesc pe geam cum ninge, eram cuprins de liniste si fericire.

Cate peripetii si intamplari au fost in copilaria mea, nici mie nu-mi vine sa cred si din pacate, nu mi le mai amintesc pe toate, toate frumoase. In ultimii ani am avut impresia si acum sunt sigur ca am inceput sa pierd din valorile traditiilor din familie. Bradul ce Craciun nu mai este un element pe care sa il astept prea nerabdator, Anul nou a devienit deja o grija in plus si se adauga la varsta, la fel si aniversarea de nastere, fiind un motiv trist de ingrijorare. Pana la urma, nimic nu este infinit, ceva rational, dar cand ma gandesc la trecerea timpului si o asociez cu viata mea, devine, inevitabil, un gand melancolic. As putea spune ca pacatul vine din neatentia la lucrurile mici din viata, care fac oamenii mari.

Decizii

Deocamdata nu sunt prea sigur cum voi incepe sa postez in blog. Ma gandeam odata la formula: „Draga jurnal (ule)…” (cum o aveam pe la varsta de 12 ani cand scriam intr-un caiet cu un creion obosit si lipsit de vizite la ascutit 8-> ). Acum as incepe printr-un salut formal dar ma simt putin nepoliticos; nu stiu de ce :-?, deci bun gasit

Ca prima postare, as dori sa ma prezint, zic si eu:D

Ma numesc Vlad si sunt incantat sa te cunosc;)) Sunt un baiat normal cu ganduri mari si vise/visuri (las la aprecierea voastra) marete. Momentan studiez la liceu, unul teoretic, mai exact Mihai Viteazul (de ce nu si pagina de FaceBook :-„) in anul al treilea (ce bine suna in loc de „in clasa a XI-a”). Banuiesc ca aspectul fizic nu conteaza si nici nu as fi interesat sa ma descriu, din motivele vietii private.

Aaa. Era sa uit de ce am pus numele acestei postari „Decizii„. Cum spuneam si in pagina Despre, a trecut multa apa pe Olt ;)). Nu asta!:D

Spuneam ca acest domeniu a fost creat acum doi ani si aproape o luna si ca in acest timp au fost multe contraziceri in legatura cu ce ar putea fi, evident in final blog, dar cateodata imi pare rau pentru tot timpul irosit pe orice altceva ce as fi facut :-” Nu ca ar fi un subiect care sa va intereseze, dar trebuia sa spun si asta:)

Eu ma retrag incet in melodiile lui James Blunt pe un ritm lent…o|^_^|o