Ochi şi pentru mine

Sună ca şi cum aş fi rămas fără cea mai importantă parte din suflet. Cel puţin pentru mine. Încă mă uimesc prin a descoperi adevăruri despre lume şi umanitate. Nu cu toţii sunt oameni şi nu toţi sunt văzuţi ca oameni, chiar dacă au făcut ceva măreţ. Valoarea lor este consacrată pe moment, după care este lăsată uitării.

Recunosc, şi eu fac asta, dar cel puţin rămân cu remuşcări pentru că ştiu că persoana respectivă ar fi meritat mai mult decât ceea ce i-am putut oferi. Şi la un momentdat rămânem singuri în orice privinţă. Ăsta-i adevărul. Fericiţi cei ce se mint şi ies cu zâmbetul pe buze din singurătate :). Nu am nimic împotriva nimănui, fiecare este ceea ce poate, apoi ceea ce vrea.

Este trist cum anumite lucruri despre viaţă se descoperă în situaţii limită. Astea vin ca o piedică pusă în timp ce alergi spre lumina de la capătul tunelului. Până acum am vorbit despre adevăruri generale.

Dincolo de lume şi lucrurile care ne atrag de la adevăratele valori, sunt sentimentele. În ultimele zile am fost foarte revoltat. Extraordinar. Nici acum nu pot să-mi explic anumite lucruri. Mi-am dat seama că iubesc prea mult lumea şi sunt cu adevărat prea bun pentru mulţi. Merită sau nu, eu fac tot posibilul să le atrag puţină atenţie asupra bunătăţii mele prin mici gesturi pe care le fac cu zâmbetul pe buze, în timp ce încerc să le găsesc privirea pentru a-mi fi văzută sinceritatea.

Şi da, sinceritatea îmi este defect – un exemplu de “o lume cu susul în jos”. Dacă întreb un necunoscut dacă este bine că sunt sincer sigur îmi va răspunde afirmativ şi aşa şi restul. De ce? Aş putea să-mi răspund prin “pentru a profita de mine”. Sau nu? Serios acum. Cine ne mai apreciază dincolo de ceea ce suntem? Puţini aceia.

Cred că sinceritatea mi se trage din copilărie, de atunci când nu visam eu la ce-i aia viaţă grea şi ştiam că îmi taie popa limba dacă mint. După părerea mea, un lucru bun s-o fi ales şi de mine după atâţia ani. Eei bine, cu tot cu lumea asta, să fie oare cineva care chiar are nevoie de ceea ce am eu în suflet? Sper că da şi cât mai repede să mă găsească sau să o găsesc. Aşteptarea nu-mi place, mai ales amăgindu-mă cu vise şi iluzii.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *