O zi cu amintiri

Am început ziua pozitiv pot spune, pentru că am avut parte de un coleg de drum optimist, care mi-a dat nişte sfaturi ce ţin de şcoala vieţii, sfaturi la care nu credeam că mă voi gândi mai târziu în această zi.

Ei bine ziua a devenit uşoară pe măsură ce trecea. Programul meu de astăzi era 4 ore de liceu, iar dupa de susţinut un spectacol până pe la ora 13:30, ca mai apoi să mă deplasez la Caracal pentru încă unul. Nimic special, nimic care să mă surprindă, până în momentul în care am primit vestea care avea să mă introducă într-o stare de ambiguitate.

Iniţial am văzut-o coborând din microbuz. La fel de drăguţa cu ochii ei mici de culoarea cerului într-o noapte înstelată şi cu rujul ei roşu nelipsit care atrage atenţia imediat. Nu aveai cum să nu o observi. Se apropia de mine… Acum mă gândesc că am întors privirea doar din mândrie, doar pentru a o face pe ea să creadă ca nu am văzut-o eu primul. A trecut pe lângă mine, încercând în continuare să evit să o salut… nu am făcut bine, dar mă bucur că mi-am dat seama ca apoi să merg încet prin stânga ei şi să îi adresez apelativul “Heei….”. S-a întors şi mi-a zâmbit. Nimic nu s-a schimbat de când am văzut-o ultima dată. Acelaşi zâmbet cu care mă umplea de visare de fiecare dată când îl avea. Am continuat să mergem pierduţi prin mulţime, am intrat în sală şi în cele din urmă am ajuns la scena unde urma să avem o mică repetiţie înainte de spectacol. S-au asezat în formaţie. De îndată am început să îi caut privirea, dar a fost în zadar. Începeam să mă gândesc la ce impact ar fi putut să aibă timpul asupra percepţiilor noastre, oare chiar nu mai exista nici un farmec?

În cele din urmă am luat loc în sala spectatorilor şi am privit repetiţia lor de acolo. În sfârşit ochii noştrii îşi găsiseră paralelele comune. Mi-a zâmbit din nou şi în acel moment m-a lovit plăcerea pe care o aveam atunci când ne plimbam pe malul Jiului cu acele atingeri pe mâna ei fină, sub căldura soarelui care a făcut o zi de neuitat. Am revenit brusc la realitate când privirea ei şi-a schimbat direcţia. Am urcat din nou pe scenă, apropiindu-mă de ea. Simţeam cum dispare emoţia şi creştea magia şi dorinţa de a fi ca înainte.

În spatele scenei au fost iar alte momente care au redat atmosfera de feerie pe care o simţeam când am cunoscut-o. Am rămas îngândurat privind pregătirile care se făceau pentru spectacolele ce urmau. Deodată am simţit o atingere pe braţul drept. Era ea cu acelaşi zâmbet ca întotdeaua. I-am zâmbit şi eu. S-a apropiat încet cu capul de pieptul meu. Am sărutat-o uşor pe obrazul stâng ca şi cum am savurat momentul pentu totdeauna şi i-am spus că revederea ei a fost o surpiză de 8 martie pentru mine. Probabil s-a bucurat cum m-am bucurat eu când ea mi-a spus că nu m-a mai văzut de o grămadă de timp. A început să deschidă subiecte pe care trebuia să le discute cu mine într-un mod sau altul. Am început să o ascult şi pe măsură ce îmi explica mai mult, pe atât începeam să cred că timpul chiar nu a avut ce să caute în schimbarea ei.

Au urmat momente artistice în spectacol, melodii cântate de copii talentaţi, iar tentaţia a început să apară. Am păşit lângă ea şi am îndrăznit să o prind subtil de mână. Am tras-o încet în spatele cortinei şi am început să dansăm. Emoţiile şi-au făcut apariţia într-un mod plăcut. Mâinile noastre erau prinse perfect, iar atmosfera a devenit una în care nu aveam cum să-mi doresc să se termine. Din păcate se terminase melodia. M-a lăsat uşor în urmă tinându-se în continuare de mâna mea, la un moment dat simţind cum dă drumul şi alunecă spre exterior.

Spectacolul îl terminase. A venit apoi la mine şi mi-a zis, parcă nu dorea să aud, că trebuie să plece. Microbuzul o aştepta. S-a ridicat pe vărfuri şi m-a sărutat pe obraz. Pentru celălalt obraz m-am aplecat eu şi am închis ochii intrând într-o stare de nedumerire. Nu am crezut că se terminase aşa de repede. Cu toate că timpul a lăsat-o cum am cunoscut-o, acum mi-a făcut neplăcerea de a termina momentele frumoase. Eram în imposibilitatea de a evita acel episod, care părea o tragedie. Doar am lăsat totul în urmă şi am încercat să uit. Îmi dau seama că acel timp şi-a pus amprenta pe mine şi doar mi-a deschis ochii, schimbându-mă pe mine, sper, în bine.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

9 thoughts to “O zi cu amintiri”

  1. Ce pot spune,cam astea sunt semnele tineretii.Cine il intelege stie si macar o data in viata am avut si noi o astfel de experienta …o data in viata poate ca am simtit si noi “fluturasii din stomac” . Iubire tu iubire ce frumoasa esti la inceput :D… Ce sa spun te citesc in continuare sper sa ne pregatesti si partea a-2-a ca nu poti incheia o poveste asa frumoasa tocmai acum …. E ca si cum azi s-ar termina LAS FIERBINTI care deabia a inceput …Ma intelegi nu ?

      1. Din cate am observat cuvintele nu sunt suficiente in a descrie ceea ce simti….Da-i curs si culege gloria . In viata nu tre sa zici lasa ca nu e de mine … risca tu una din miile de sanse si pe urma ajungi sa tragi concluzii, ce ai de pierdut ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *