O lume nebună! Nebună de tot

Primul gând a fost să vin aici şi să scriu, dar a trebuit mai întâi să trag o tură de nervi pentru a-mi centraliza gândurile, simţurile şi sentimentele pentru asta în care trăim. Nu mă merită! Vreau pe cineva la care să mă duc şi să mă primească cu braţele deschise, să îmi zică că tot ce am făcut până acum a fost parte dintr-un coşmar nenorocit, să mă strângă în braţe, să mă iubească, să ţină cu mine, să îmi spună că asta nu este lumea pe care o iubesc eu şi cu lacrimile în ochi. Mai mult decât atât, să fie adevăr, valoare şi plăcerea de a trăi în ceea ce îmi spune.

La un moment dat… la dracu cu toţi şi toate! Răzbunarea este în prim planul gândului meu. Acum nu-mi doresc nimic mai mult decât să plec, să ajung bine pe pielea mea şi să mă întorc după ani, când, deasupra lor, o să râd cu lacrimile pe care acum le vărs din dezamăgire, supărare, neputinţă de a trece de cuvintele lor neînsemnate şi care reuşesc să mă atingă până la oase. Toate astea pentru lumea şi ale ei pe care le iubesc.

Merit eu? Ok, dar aşa cum merit acum, o să mă răzbun peste timp. Timpul să treacă şi eu odată cu el să plec, să mă schimb, să mă realizez, să revin şi să mă răzbun. Scopul vieţii? Nu mai există aşa ceva pentru nimeni. Oamenii adevăraţi trec prin facultăţi, probleme personale, accidente şi tot reuşesc, dar nu fără a vărsa lacrimi. Astea sunt elementul esenţial din drama unei vieţi “normale”. Zic “normale” pentru că oamenii au ajuns să practice meserii pe care le urăsc. Tot din vina oamenilor. O să ajungem să ne autodistrugem. O să ajungem în epoca de piatră când, cine ştie din ce bombă atomică o să murim 90% din populaţie şi restul o să fie cei fără cap şi plini de noroc. De acolo, alte generaţii fără personalitate şi principii ca acum. Aberez, bineînţeles. Suntem într-un ciclu în care centrul nu este deloc stabil şi tindem tot mai mult spre prostie.

Nu ştiu să se poarte, nu ştiu să vorbească, nu ştiu să scrie, nu ştiu să fie oameni, dar au pretenţii de la semenii lor ca aceştia să nu cumva să facă ceva mai mult decât ei.

Atât îţi zic dragă blogule, ori am înnebunit eu, ori lumea asta este nebună de tot şi plăcerea o să fie maximă atunci când o să mă întorc cu armele încărcate şi o să trag fără milă. Ca să fie clar, asta a fost ca o ameninţare pentru toată banalitatea din sângele ne-oamenilor. Şi nu mai văd rostul de a îmi distuge neuronii sperând la o lume mai bună, chiar participând la schimbarea acesteia. Fac şi eu pe nesimţitul şi o dau pe asta cu “De ce să mă implic dacă ăla stă cu mâinile în buzunar?”. Nici nu vreau să mai aud de evoluţie. Eu contez, nu mă mai interesează nimic. Am fost rănit destul de mult. La ce dracu să mă mai plâng când nu am cui? Nu mai zic de nepăsarea lor.

Pot să fac şi pe şi mai nesimţitul şi să mă las orbit de dorinţa de răzbunare. Păi nu? Ceee mama mamii ei de treabă. Pentru ce să stau şi să înghit? Mai bine las să se acumuleze ca apoi să explodez şi să mă simt minunat când văd lacrimi vărsate din cauza mea. Sunt rău şi aşa să rămân!

Şi despărţirea? O să vină şi ea. De data asta sunt şi convins că va fi cu cuvinte reci! ADIO!

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *