Nepăsare

De foarte puţine ori mă gândesc la ziua în care nimic nu va mai fi la fel şi spre surprinderea mea nu sunt afectat atât de tare cum de altfel mi-ar fi tipic. Sper doar că liniştea asta care mă amăgeşte acum, să nu se transforme într-un final într-un ocean de lacrimi şi o nostalgie fără sfârşit. Pentru unii este greu să creadă că voi dipărea pur şi simplu şi încep de acum să simtă dorul meu. Cel puţin aşa mi-au dat de înţeles.

Poate pentru că sunt neîmplinit aşa cum îmi doresc din ce în ce mai mult şi din această cauză mă comport aşa cu mine. Sunt chiar liniştit şi greu tresar la cine ştie ce cuvinte auzite. Chiar mă simt amorţit şi înduioşat de orice lucru. Bun sau rău. Îmi vine să strig în gura mare “Profită cât mai poţi de mine şi prezenţa mea”, dar sunt prea moale în zilele astea ca să mă mai strofoc pentru a evita un viitor regret al celor care mă au încă lângă ei. Până la urmă, greşeala se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Sau hai să nu-i zic greşeală, dar cum era vorba aia “Ce nu trăieşti acum, nu mai trăieşti niciodată” sau ceva asemănător, este adevărat.

Şi nu că vreau ceva acum neapărat. Eu chiar sunt frustrat de fericirea lor. Cred că mă preocupă mai mult decât ei. Am mare încredere că nu îmi va părea rău de nici o culoare, cu excepţia lucrurilor de care am nevoie ca trup şi suflet. Sunt strict pe drumul meu şi nimic nu mă va opri să ajung la destinaţie. De aia zic că mai bine mă prinzi acum, mă loveşti, mă înjuri, mă baţi, mă alinţi, mă săruţi, mă faci să plâng, să zâmbesc, să râd, să gândesc nebuneşte, să fac imposibilul, mă ciupi, mă laşi singur, mă ţii în braţe, îmi dai palme, îmi strângi mâna, îmi dai un sfat, mă faci să-mi pară rău, ieşim, ne plimbăm, alergăm, fugim, ne jucăm, ne odihnim, ascultăm muzică, ne întrecem în orice, glumim, ne amintim, trăim şi retrăim, gândim, zburăm printre vise, rătăcim printre cuvinte şi simţuri şi multe, multe alte lucruri spontane sau nu.

Mă gândesc la citatul lui Gabriel Garcia Marquez, “Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”, dar tot nu-mi dau seama cum poate să mă cuprindă dorul. Bine, ar putea fi un dor prea devreme dorit a fi simţit. Şi zâmbesc în continuare, fără teama de urmări şi consecinţe. Oare să fi învăţat eu că viaţa nu-i roz cu o vedeam? Să fi învăţat să o accept aşa şi prin faptul că nu mai dau importanţă acestor lucruri, să reuşesc să trec cu bine prin ea? Sau pur şi simplu am devenit mai rău şi străin de lucrurile care mă făceau fericit?

Şi uite aşa am trecut peste alte probleme pe care le aveam mai de mult, am uitat de ele şi acum apar alte întrebări fără răspuns. Fără doar şi poate, nu am de gând să mai regret nimic pentru că aşa cum greşesc, aşa îmi accept consecinţele, drept urmare a timidităţii mele de a fi reţinut în a nu păşi mai departe spre găsirea plăcerii.

Cu siguranţă o să fiu curios peste timp când, cine ştie dacă îmi voi mai aminti de aste momente, voi reveni pe blog şi mă voi întoarce în timp la toţi oamenii dragi mie prin recitirea scrierilor de aici. Până atunci, numai bine; încă nu îmi iau adio. Mai am de pulsat …

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *