Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Îmi este aşa de greu să recunosc că ai plecat. Mă cuprind emoţiile şi atunci mă închid din nou în mine şi încep să călătoresc între limitele iluziilor. Te iubesc atât de mult pe tine, am iubit atât de mult locurile copilăriei, încât te-am dus la ele. Acum, ele îmi amintesc de noi. Nu ştiu dacă trebuie să fie ceva neapărat bun sau rău, doar îmi amintesc de noi, aceste locuri. Este tare trist atunci când eşti convins că o persoană va rămâne în viaţa ta, dacă singur ai invitat-o până în adâncul gândurilor, apoi a plecat.

Ştiam că n-am să mai gust din sentimentul amar al singurătăţii atunci când te-am întâlnit, însă eram pregătit să o fac, ştiam că viitorul nu mă va mai găsi vreodată solitar, însă eram pregătit să o fac şi pe aceasta, nu ştiam că te voi iubi atât de mult, dar am fost pregătit să o fac – şi o fac! Ceea ce nu eram pregătit să fac, a fost să te ţin lângă mine. Poate că asta regret cel mai mult şi poate că am înţeles prea târziu asta. Nu ştiam nici faptul că dacă te iubesc, îmi voi asuma toată tristeţea din sfârşit.

Îmi ridic privirea din foaia albă pe care tot scriu de minute bune şi îmi arunc ochii peste apă, în soare; se apropie de apus. Iar mă gândesc şi mă întristez că nu mi-am îndeplinit promisiunea. Acest apus ar fi trebuit să fie la fel de frumos, doar că avându-te pe tine în braţe, şoptindu-ţi că în sfârşit eşti din nou cu mine, spunându-ţi cât de mult îţi seamănă ochii a stele şi zâmbetul a fericire. Şi uite aşa gândul îmi zboară din nou la tine şi mă cuprinde dorul şi nostalgia infinită, ca în fiecare zi. Am renunţat, renunţ şi o voi face în continuare, la lucrurile pe care le iubesc, doar pentru a-ţi dedica ţie timp şi a mă pierde pe mine în iluzii.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.