Dorobanților – o strângere de mână infinită

Ai plecat și mi-ai lăsat un loc ciudat în inimă. Pentru că eram obișnuit cu tine, nu am știut să-l tratez și m-am simțit gol pe dinăuntru. Am uitat de tine apoi, am zărit un zâmbet, am îndrăznit, mi-am deschis sufletul, am ascultat-o și m-am lăsat ascultat, apoi m-am îndrăgostit pur și simplu. Ai plecat, singurătate! M-ai părăsit și mi-ai lăsat-o pe ea în semn de adio. Am strâns-o infinit de mână pe Dorobanților – strada aia fără sfârșit, unde am început să-mi vindec rănile trecutului, cu vorbe dulci și atingeri calde, am îmbrățișat-o pe Podul Reginei Elisabeta, mi-a îndrăgostit tot eul de ea, mi-a sărutat sufletul prin Parcul Central și am privit toată magia luminilor din noapte, prin ochii ei, de la Cetățuie. Acum, sufletul mi-e făcut viu și vesel.

Am intrat în viața ei și am invitat-o, matol de ea, în a mea. Convins de dragoste, nu am mai pierdut trenul spre acasă – acolo unde îmi este fericirea. Ea mi-a devenit dor, dorință, gând și sentiment. De atunci, nu am mai avut loc de somn, nu am mai avut loc de mâncare, nu am mai avut loc de aer. Doar loc de dragoste. Parcă am iubit-o cu toată viața mea, într-o viață anterioară, iar acum am așteptat-o și a venit în cel mai neașteptat și frumos moment. Și mi-a fost scris să iubesc din nou, să o iubesc, cu tot ce este și tot ce are ea. Iar de această dată am înțeles clar că în ea, se găsește fiecare etern feminin pe care l-am avut vreodată în brațe, la un moment dat, etern la care am tins întotdeauna, dar care fiecare pe rând, nu i-a fost pe plac sufletului meu la momentul respectiv.

Distanța fizică, îi asigură imaginea în gându-mi și-n inima mea, în fiecare moment și dincolo de raționamentul tipic, fericirea că îmi este pereche de suflet, este cu mult mai mare decât tristețea, amăgirea și sentimentele sumbre ce ar putea fi simțite din cauza faptului că nici acum și nici mâine, poate nici peste zile cumulate, nu o voi ține de mână. Iubesc drumul ce duce la ea, chiar și atunci când trenul mă îndepărtează de minunatul Cluj, și fiecare călătorie mă poartă cu un gând la dulcea revedere de pe acel peron pe care mă văd întotdeauna solitar, așteptând-o; vulnerabilitatea personală față de ea, denotată de fuga mea pe pustiul peronului, spre a o cuprinde, îmi oferă certitudinea că o iubesc întru totul și că nicio energie nu poate contesta acest lucru.

Mi-a fost dat să trăiesc experiențele iubirii la cote maxime, să cunosc fiecare durere și sentiment de tristețe în toată complexitatea lui. Timpul mi-a fost dușman, a trecut pe lângă mine atunci când trebuia să stea și mi-a luat iubirile în cele mai nepotrivite momente. Și pentru asta îi mulțumesc. Îi sunt recunoscător, pentru că astfel mi-am clădit un imperiu pentru a primi în el o nouă iubire, cu mult peste așteptările mele. Experiențele trecutului, mi-au conturat atitudinea, gândirea și raționamentul, mi-au deschis ochii și mai larg, m-au mai învățat câte ceva despre oameni, iar acum, a venit momentul să mă propulseze spre a-mi deschide sufletul către ceea ce am așteptat o viață – iubirea infinită.

Pot să afirm cu mare încredere că tot ceea ce a fost în viața mea până acum, în ceea ce privește relațiile, a fost o tatonare către prezent.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *