De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât.

Au trecut patru luni. Nu credeam că am să ajung aici, în situaţia de faţă, să fiu trecut prin toate stările posibile şi imposibile, încă să mă mai gândesc la prima seară, doar noi în acele împrejurimi ale parcului, seară ce a însemnat începutul unui vis devenit atunci realitate, iar acum, ajungând nişte amintiri preţioase din care îmi hrănesc începutul, durata şi încheierea fiecărei zile. Ţin minte şi-acum conversaţiile pe care le-am avut încă de când am păşit pe alei, incertitudinea că ar fi putut fi ceva între noi, momentul de cumpănă al începutului în doi, emoţia primului sărut, admiraţia mea profundă faţă de ea şi… paşii făcuţi cu încredere spre povestea ce urma.

Am simţit, am trăit, am îndrăznit şi m-am bucurat de fiecare parte a momentelor cu ea. Am făcut cu ea, mereu, doar ceea ce am simţit, m-am îndrăgostit de ea şi nu m-am oprit să o fac în continuare. Mai ieri parcă îmi reciteam scrisoarea pe care mi-a lăsat-o, după prima lună (lună în care, am mai spus-o şi am s-o spun cu mândrie, am trăit şi simţit cele mai frumoase momente de până atunci), în care îmi mulţumea pentru fericirea pe care i-am inspirat-o după atât de puţin timp. Ştiu că atunci am mai zâmbit sincer. De patru luni am început să scriu într-o manieră diferită, articole despre ea, despre fericirea ce m-a prins de mână şi… nu-mi va mai da drumul… Sunt atât de aerian şi îmi pasă deloc de tot ceea ce este în jurul meu. Nu mulţi îşi dau seama că viaţa ar trebui trăită aşa. Cu indiferenţă faţă de toate situaţiile care nu merită ceva.

Îşi ia încet mâinile de pe tastatură, îşi acoperă faţa cu ele şi îşi aminteşte că ieri a intrat din nou în cameră şi era goală. S-a uitat la patul lui cu speranţa că ea îl va aştepta acolo, făcându-i o surpriză. Normal că nu ar fi fost posibil aşa ceva, dar îi place atât de mult să se amăgească singur. Poate că pentru el, asta mai este singura metodă prin care îşi dă o palmă şi zâmbeşte ironic, apoi revine la realitate: “Ha! Revino dracu la realitate!”. Şi da, poate fi judecat, arătat cu degetul şi multe alte lucruri, însă asta nu contează pentru el mai mult decât faptul că încă şi încă şi încă… o iubeşte din tot sufletul şi este convins de asta.

De patru luni, văd lumea şi trăiesc viaţa altfel, cu emoţie, tristeţe, nostalgie şi un amalgam intens de sentimente. Nu mă mai împac cu mine şi de la un timp, cu greu găsesc cuvintele care să acopere cât mai mult şi să descrie cât mai puţin stările mele. M-am temut la un moment dat că îmi inund prietenii cu gândurile mele. Părinţilor le vorbesc rece, iar când mă întreabă de ea…

Rămâne un timp uitându-se fix la un punct, apoi îşi ridică din nou mâinile de pe tastatură, îşi acoperă ochii şi îşi sprijină capul în ele. Încă se gândeşte că nu a vrut să afle faptul că nu a pierdut nimic înainte de a o pierde pe ea. Fără să mai conştientizeze că începuse să-şi pună prea multe întrebări, sentimentele şi-au spus cuvântul, iar mâinile s-au udat instant. Şi le-a şters pe faţă şi a continuat să scrie.

Compar viaţa mea în lipsa ei cu viaţa mea înainte de a o pierde, cât şi cu viaţa pe care am fi putut să o avem. Tare mult mi-ar mai fi plăcut să pic un examen, să fiu în culmea supărării, apoi acest imperiu al eşecului să fie zdrobit de zâmbetul ei, să am parte de o situaţie limită care să îmi provoace emoţii intense, după care să îi mângâi chipul şi să se oprească timpul, să nu avem timp să o văd o zi întreagă, apoi să îi cumpăr chipsurile ei preferate, să i le duc şi ca pretext să îi spun că am uitat să i le dau în ziua precedentă, asta doar pentru a-i mai fura un zâmbet, să nu mai fiu acum amăgit de promisiunile pe care mi le fac, ci să o iau de mână şi să plecăm fără a avea o ţintă anume, să mă pot certa cu ea atât de tare încât să mă ia la palme, să îi spun că o iubesc şi să se enerveze şi mai tare, să nu mai scriu aici atât de mult despre vise ci să le fac împreună cu ea, să devină odată realitate, să am şansa să o ajut cu organizarea aia a timpului şi energiei ei şi să nu o mai ştiu întotdeauna pe fugă. Aşa de multe lucruri am făcut cu ea şi sunt alte de o mie de ori mai multe lucruri de făcut.

Mi-a luat puţin să mă îndrăgostesc de ea. Câteva zile a fost suficient. A durat şi mai puţin să ajung să o iubesc, iar acum îmi este teamă că o viaţă întreagă nu va fi nici pe departe suficient ca să o uit. Singura soluţie, este să petrec tot acest timp cu ea.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.