Cu asta am rămas

Păşesc pe drumul meu, solitar, parcă din ce în ce mai încrezător. În jurul meu este o atmosferă permanentă de refacere. Lucrurile pe care le-am lăsat în spate sunt oarecum tot înaintea mea şi nu mă lasă să mă desprind sub nicio formă de trecut. Iar eu, nu vreau să mă desprind de el, tocmai pentru a avea certitudinea că va fi din nou a mea într-o bună zi, chiar dacă nivelul de siguranţă al termenului “certitudine” scade mereu.

Îmi este tare teamă de momentul acela nostalgic în care, din pură întâmplare, ne vom întâlni în acea cafenea din acel oraş îndepărtat, aşa cum mi-a zis într-o zi tristă, şi ca doi necunoscuţi ne vom intersecta privirile, vom zâmbi şi de acolo timpul va sta în loc pentru noi. Ne vom apropia timizi şi cu vocea ei dulce mă va întreba dacă sunt chiar eu. Voi zâmbi şi mai tare, voi clipi încet şi voi afirma bucuros de revedere. Ne vom aşeza, vom comanda ceea ce beam înainte când ieşeam împreună, ea o cafea care să îi dea energia pe întreaga zi, iar eu, dacă nu voi fi început să beau cafea, aceeaşi ciocolată caldă neagră fără frişcă. Şi vom începe să povestim. Tristeţea mea va fi că tot ce ne vom spune, se va raporta la trecut, o dulce nostalgie la care vom tinde amândoi.

Acum mă văd oscilând într-un moment sesibil, de cumpănă, între drama personală şi realitatea dură, în care dacă mă întrebi dacă sunt în regulă, îţi răspund direct şi dur că încă o iubesc, apoi tac. Nu vreau să mă asculţi, nu vreau să simţi ceea ce simt şi, mai ales, nu vreau să încerci să mă ajuţi. Îmi voi asuma iubirea până la capăt.

Încep tot mai multe lucruri să îmi spună că voi fi mai bine dacă trec peste această perioadă, ceea ce înseamnă să fac un sacrificiu, rupându-mi bucăţi de suflet şi părăsindu-le la marginea unui apus. Ori, eu nu vreau să fac asta.

Revenind la ceva mai plauzibil, în final, am reuşit să mă mobilizez şi să trag linie, după povestea mea frumoasă.
Lucrurile pe care le-am învăţat sau cel puţin acum le conştientizez sunt următoarele:

1. Viaţa este prea scurtă pentru a avea regrete

O mare greşeală a mea, a fost că am avut momente, cu discuţii inutile despre lucrurile care ne indispuseseră în ziua ce tocmai trecea, pe care acum, din păcate, le pot  număra pe degete, în care discutam despre stresul de la job, facultate sau prostiile pe care le întâlneam zilnic. Am realizat că dacă noi povesteam despre ele, fără o ţintă anume, fără să căutăm eventuale soluţii, starea mea de spirit era influenţată negativ, iar relaţia, pe moment, era afectată, ceea ce era contrar a cum doream să mă simt lângă iubita mea, după o zi plină de evenimente. Timpul în care trebuia să mă dedic ei, era completat cu lucruri inutile. Vreau să mă fi bucurat şi mai mult de ea şi de timpul nostru.

2. Pasiunea pe care o pun în lucrurile pe care le facem, este cheia unei relaţii reuşite

Aici mă refer la lucrurile pe care le făceam împreună cu ea. Fericirea noastră, venea inevitabil, din lucrurile simple. Singur, de multe ori mă chinui să fiu fericit din lucrurile simple, însă cu ea, acest fapt era o regulă. Timpul petrecut împreună şi pasiunea comună pe care o presăram amândoi, strângea relaţia care pe mine m-a prins bine. Vreau să fi sesizat mai devreme faptul că a o avea pe ea aproape şi a o ţine de mână mi-a fost suficient pentru a fi fericit.

3. Niciodată nu voi putea să împac limitele

Nu neg, am avut momente în care am considerat mai urgente alte lucruri, dar niciodată mai importante decât ea. Am greşit. Nu caut scuze! Aşa mă ştiu, să împac eu întotdeauna limitele, chiar dacă de fiecare dată mi s-a demonstrat dureros că este imposibil fizic, raţional şi toate cele. Vreau, ca atunci când am încercat acest lucru imposibil, să fi sesizat ceea ce era cu adevărat important şi să-i fi fost fidel atenţiei asupra ei.

4. Lucrurile care m-au distras de la ea, doar asta au făcut

Nici acestea nu au fost mai importante. Şi nici mai urgente, dar acum, vreau să nu fi fost distras de ele şi să-i fi oferit ei, un sărut în plus, un compliment simplu şoptit, o mângâiere pe lângă celelalte sau, cine ştie, să fac ceva prin care să-i fur un zâmbet sincer.

5. Nu am ţinut minte

Tare mult regret că nu am ţinut minte întotdeauna ceea ce-mi spunea, ceea ce-i plăcea, gusturile, visele, mâncarea preferată, florile, dorinţele, cafeaua, locurile din oraş, detalii despre ea. Eram surprins de mine când făceam asta şi primeam un şut în fund prin reacţia pe care o avea când eu, ca blegul, nu puteam să bat în cuie spusele ei şi să nu fie nevoie să aud “-Dar ţi-am spus că…”. A fost un mare motiv de dezamăgire interioară pentru mine, dar, acel şut în fund, vreau să fie un pas înainte de acum.

6. Grija la comportament şi la stările adoptate

Într-adevăr am de lucrat la multe lucruri legate de mine. De la A la Z şi înapoi. Vreau să fi fost mai mult empatic, sensibil, copilăros, serios, ascultător, un eu mai matur care să fi văzut altfel anumite lucruri. Am fost delăsător şi nu am câştigat nimic din asta, doar faptul că am rămas în zona de confort, ce până la urmă nu este un lucru câştigat.

7. Să trec peste principii

Am fost mereu deschis să fac acest sacrificiu al principiilor şi mândriei personale, însă, ar fi trebuit să o fac şi mai des, mai ales că a fost vorba despre o persoană cu adevărat specială lângă mine. Puteam să o surprind cu prezenţa mea, atunci când am întârziat în staţie, de atâtea ori, puteam să fiu cu un pas înainte de ceea ce îi spuneam şi făceam, puteam să îi cumpăr flori când s-ar fi aşteptat mai puţin, puteam să mă trezesc înaintea ei şi să-i pregătesc micul dejun de mai multe ori, puteam să merg la masa ei de lucru şi să-i duc o gustare. Trist că acum vreau să fi făcut asta. Puteam.

8. Nu am gândit mai departe

Am anticipat de multe ori lucrurile, dar niciodată nu m-am oprit pentru a mă gândi la nevoile ei personale pentru, măcar, a încerca să fac ceva în acea privinţă. Am gândit în ansamblu şi asta nu m-a ajutat aşa cum vreau acum.

10. Să îi fiu ceva mai mult

Erau momente în care eram frământat de faptul că nu îi pot oferi un sfat. Bine, nu ştiu dacă eu am oferit vreodată un sfat de calitate, dar asta este altă poveste. Simţeam cum scădeam în ochii ei şi asta a fost un motiv de frustrare. Pur şi simplu, nu am această capacitate. Vreau să îi fi fost şi coleg, prieten, tată, punct de sprijin şi încurajare. Nu am reuşit face asta.

11. Să nu existe întotdeauna motive

Vreau să îi fi făcut mai multe vizite, oriunde s-ar fi aflat, doar pentru a o vedea, pentru a o săruta, pentru a-i spune cât de frumoasă este, cât de norocos eram că o iubesc, iar ea îmi face acelaşi lucru, cât de mult mă bucuram că era în viaţa mea. Doar atât, apoi să fi plecat şi să o fi lăsat-o cu treaba ei. Un gest simplu ca unul dintre acestea ar fi făcut cât o mie de cuvinte.

12. Să nu existe reguli

La prima întâlnire, am fost nebuni. Nu ne-a păsat de ceea ce gândeau trecătorii când ne-au văzut dansând în parc, sub lumina difuză a unei lămpi de la iluminatul public. A fost ieşit din comun şi mi-a plăcut tare mult că am făcut asta. Vreau să fi făcut asta de mult mai multe ori şi în alte dăţi, în relaţia noastră, să fi trăit viaţa cu ea nelimitaţi de lucruri ce până la urmă nu aveau şi nu au în continuare, nicio importanţă mai mare ca noi.

13. Comportament pe măsură

Târziu, chiar prea târziu, mi-am dat seama că mă puteam comporta cu ea mult mai bine, mult mai elegant, mult mai frumos. Neatenţia mea la detalii şi-a spus cuvântul: nu i-am deschis întotdeauna uşa, nu am ajutat-o să de dezbrace de haină, nu i-am oferit-o pe a mea mereu, nu am ajutat-o să se aşeze pe scaun, nu am fost întotdeauna cel care a aşteptat-o, nu am fost întotdeauna cel care a mers la ea, nu am fost cel care să îi dea sfatul de care avea nevoie. Nu am fost. Ruşine să-mi fie!

Cel mai important lucru dintre toate, a fost că a fost o minune ca ea să fie în viaţa mea. Nu vreau să spun mai mult despre asta.

Cu asta am rămas şi cu primul trandafir pe care i l-am oferit, acum uscat…

Mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.