Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva?
Eu: – Ţi-am zis că o iubesc! Nu vreau să mai ştiu nimic altceva. Nu vreau să ştiu că atunci când sunt singur pe banca mea şi privesc îndrăgostiţii de vizavi cum se sorb din priviri, o văd pe ea şi cu mine, nu vreau să mai ştiu că atunci când mă trezesc sau când merg la somn, o am în gând sau că ploile sunt triste ţinând în mână… acum doar umbrela. Şi nici că nopţile şi-au pierdut orele de când a plecat, ca atunci, în sfârşit de august, anul trecut, când ne-am îndrăgostit şi în ziua următoare ne spuneam că noapte precedentă nu am dormit, privind doar la secundarul ce se frământa printre cifre, aşteptând nerăbdători să ne revedem. Apoi zâmbeam amândoi inevitabil, ruşinaţi să recunoaştem că ne-am gândit unul la altul. Apare simplu comparaţia între atunci şi acum, însă nu vreau să o fac. Nu vreau să recunosc că totul s-a schimbat şi că doar dragostea mea pentru ea a rămas autentică. Timpul a trecut şi oamenii au făcut ce fac de obicei – s-au schimbat. Şi nici asta nu vreau să ştiu, mai ales că ea s-ar fi putut schimba împreună cu sentimentele ei pentru mine.
El: – Ce s-a schimbat?
Eu: – De când a plecat… toate femeile din lume au pierit. Niciuna nu mă recunoaşte. Dacă îmi citesc stările sufletului din nişte rânduri reci scrise pe câteva pagini albe şi au tendinţa de compătimire, nu îmi trebuie. Singur am căutat iubirea şi am găsit-o în amândoi. Ştiu ce am făcut şi am să mi-o asum până la capăt: m-am îndrăgostit şi inevitabil iubesc; indiferent de ceea ce va fi în următoarea secundă. Să iubeşti un om este un lucru foarte frumos, însă să iubeşti cu patos o asemenea femeie, este o magie de care vreau să fiu blestemat. O am în gânduri, în iluzii, în vise, o am în sânge, o am în cuvinte şi în resiraţie. Toate bogăţiile morale şi fizice din lume nu îmi pot potoli setea de ea. Toate stelele din noapte nu îi pot înlocui ochii şi toate florile din lume, nu îmi mai pot încânta ochii dacă nu sunt florile pe care i le ofer.
El: – Ce regreţi cel mai mult?
Eu: – Faptul că sunt în situaţia în care să primesc şi această întrebare de la tine, suflet naiv ce eşti! Atât de mult te-ai pierdut de realitate, atât de mult o iubeşti şi atât de mult ţi-o doreşti încât îţi face plăcere ca eu să îţi amintesc de toate cele de mai sus şi să mă treci şi pe mine prin aceste emoţii cutremurătoare venite odată cu lipsa ei. Eu i-am promis că n-am să plec niciodată. Şi nu am să plec. M-a cuprins tristeţea când şi ea mi-a promis acelaşi lucru şi, sincer, nu ştiam de ce. Acum am găsit răspunsul. Şi când mă gândesc la el, am acelaşi zâmbet apatic ca atunci când am privit-o în ochi şi mi-a spus-o.
El: – Da, îmi pare rău că nu ţi-am inspirat motivul stării tale de atunci. Eu ştiam, dar nu ţi-am putut spune. Ştiam că va pleca într-o zi, dar nu ştiam că îţi va lăsa atât de multe, chiar atât de multe…
Eu: – Este dureros cum prezenţa unei persoane, îmi poate face atâta suferinţă. Poate că primul om la care mă gândesc dimineaţa și ultimul om la care mă gândesc seara, fie este motivul fericirii mele, fie este motivul suferinţei mele, a avut dreptate.
El: – Ce vei face în continuare, pentru a readuce zâmbetul ei în viaţa ta, soarele în zile, stelele în nopţi şi omul drag alături de tine?
Eu: – Trăiesc în consecinţa faptului că iubesc, că O IUBESC. Asta voi face în continuare.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.