Tu eşti romanul meu

Citeam zilele acestea pe Hyperliteratura că “Primul roman pe ca-l scrii nu se uită niciodată” şi această afirmaţie m-a inspirat, pe linia gândurilor mele despre tine.

Îmi amintesc şi acum cât de nerăbdător eram să te cunosc. Încă de când aflasem că în echipa noastră se va alătura o fată pentru o scurtă perioadă, mă întrebam dacă ar fi vreo posibilitate să mă îndrăgostesc. În acelaşi timp eram sceptic şi ironic cu mine, până a sosit ziua punctului culminant. Eram la biroul meu, înconjurat de două mese şi echipamente IT, când, la un moment dat ai deschis uşa şi ţi-ai făcut apariţia. Erai foarte sexy îmbrăcată şi nu mi-am mai putut lua gândul de la tine, din acel moment. Am făcut cunoştinţă şi de atunci, foarte entuziasmat, eram tot un zâmbet. Nu ţi-am recunoscut niciodată, dar am luptat foarte mult cu mine pentru a-mi face curaj să vin la biroul tău şi să îţi spun ce ai de făcut. Din momentul în care am schimbat primele cuvinte, am simţit că personalităţile noastre vor rezona. Nu m-am înşelat. Magia şi pasiunea s-au manifestat încă din primele conversaţii atât în cele faţă în faţă, cât şi în cele virtuale. Recent le-am recitit şi eram ca doi poli de magnet opuşi, se vede cum se manifesta dorinţa şi încercarea subtilă a acesteia de a se exprima. (more…)

S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante. (more…)

De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât. (more…)

Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

M-am … pierdut

Am gustat din dulceața iubirii noastre, am văzut prin ochii tăi lucruri la mine, atâtea cât nu aș fi putut să văd în cinci secole de acum înainte, te iubesc și am făcut-o cât de bine am simțit, mă faci fericit cu orice tangență pe care o ai asupra mea, știi cum să pui punctul pe i, ești ființa ce se aseamănă cu mama, mi-ai spart venele și mi-ai intrat în suflet, m-ai vrăjit cu zâmbetul tău, m-ai amăgit cu atingerile tale, cu vorbele tale m-ai alinat și m-ai făcut să privesc altfel lumea. Ți-am spus și îți repet de câte ori vrei că ești femeia de care m-am îndrăgostit. Ești făcută pentru mine și mă completezi la fel cum stelele completează noaptea.

Nu vreau să te știu mai departe decât ai putea fi ținându-te de mână, nu vreau să ne amăgim pentru că societatea este cruntă și ne limitează intersectarea privirilor, nu vreau altă fată acum și în niciun alt moment din viața mea, nu vreau să te știu tristă și să ascunzi asta doar pentru a nu ceda tentației de a redeveni unul și mai ales, nu vreau să pierdem timp, timp ce poate fi al nostru făcându-ni-se dor unul de altul, gândindu-ne în permanență la orele care nu se mai termină doar pentru a ajunge îmbrățișați într-un final după o zi întreagă.

Și nu vreau să ne întâlnim altă dată ca doi aproape necunoscuți, într-un alt oraș îndepărtat, într-o cafenea și atunci să ne dăm o altă șansă. Șansa noastră este acum, când suntem supuși piedicilor ce vin din viață, lucrurilor neașteptate ce au tendința de a ne supăra și de a ne opri să fim fericiți. Vreau să am parte de pase proaste și să mă gândesc că în scurt timp îți întâlnesc privirea, te strâng în brațe, îți șoptesc din nou că te iubesc și realizez că nimic nu mă mai poate afecta. Nu vreau să aflu că nu voi pierde nimic înainte de a te pierde pe tine, nu vreau să ajung să îmi urăsc sufletul și să mă topesc încet. Nu vreau să mă gândesc la ceea ce ar fi putut fi dacă am fi fost împreună și să-mi las sufletul să rătăcească printre acele imagini, singur. Nu vreau să mă înnec în lacrimi de fiecare dată când am tendința să cad pradă singurătății și să încep să mă gândesc din nou doar la noi şi nu mai vreau să nu am ce să le spun alor mei când mă întreabă de tine. Mă cuprind fiori când realizez din nou că nu esti lângă mine în acel moment.

Vreau să adorm mereu cu tine în brațe și să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață, să te trezesc cu sărutări și să îți fur zâmbete în timp ce încă încerci să îți deschizi ochișorii. Vreau să te țin de mână în seri în care ne plimbăm în liniștea parcurilor din urbie și să ne cuprindă liniștea.

De ce nu am putea să ne facem viața așa cum o vrem noi decât să stăm la cum ne duce fiecare zi?