“Către prietena mea…”

Spuneam odată că voi publica acea scrisoare adresată celei mai bune prietene a mea de la acea vreme. Probabil este momentul potrivit, sau nu. Nu contează. Ceea ce contează este faptul că a fost ceva şi acum drumurile sunt separate. Poate cu nostalgie, melancolie şi toată gama de sentimente viaţa mea este alta. Poate şi ăsta a fost motivul: să mă dezvolt ca om (un ideal al meu). Totuşi, îmi păstrez cu atenţie respectul pentru ceea ce a fost.

Aş fi început acest text cu “Draga mea prietenă”, dar cum ştiu că nu-ţi place acest cuvânt, dragă, am evitat formula de început şi astfel am trecut mai departe. În aceasta “scrisoare” (să îi zic aşa) am de gând să descriu toate cele care le-ai schimbat la mine echivalent cu “voi descrie noul <<eu>>”.

Numele tău îmi va aminti întotdeauna de acea persoană care ştie să zâmbească şi dintr-o ploaie, mai mult, ştie să facă zâmbete şi în jurul ei. Prietenia ta m-a marcat pe viaţă şi mi-a schimbat gândurile pe care cu greu le găseam în întuneric, într-unele pozitive care acum pot fi îndeplinite. Eu îti spuneam mereu când erai rănită, “Orice ar fi, va fi bine!”, chiar dacă vedeam şi eu asta în viaţa mea de zi cu zi, dar nu credeam. Pur şi simplu nu am avut puterea de a crede în asta. A fost numai un principiu, totuşi la care speram mereu. Ei bine, tu m-ai făcut să pun încredere şi în spusele mele. Au prins culoare şi adevăr, fapt care m-a încurajat pentru mai departe.

Ziua de 9 Octombrie 2011 a fost ziua în care steaua mea a început să lumineze mult mai frumos ca înainte. Când te-am cunoscut puţin (înainte de această dată), nu aveam nici un gând de a deveni prieteni, nici nu-mi putea trece prin cap aşa ceva. Aveam o relaţie strict de colegialitate. Eu trăiam într-o lume închisă, cu limite bine stabilite de personalitatea mea şi influenţele negative pe care le-am avut. Câteodată mă gândesc cum de ne-am găsit noi să înfiripăm o prietenie? Tu? Caracter puternic şi pozitiv care emană numai energie cu râsete de copil, pasionată prin excelenţă. Iar eu? Solitar de felul meu, realist numai din cuvintele mele – pesimist ăsta-i adevărul; nu am recunoscut niciodată asta- şi care mă consider neînţeles de cele mai multe ori. Cum? Aici cred că este vina ta. Tu şi entuziasmul tău aţi reuşit să scoateţi din mine ceva ce nu exista: un suflet viu. Bine, uneori încă iubesc singurătatea mea, dar mult mai mult iubesc momentele în care mă simt bine, momente pe care ţi le datorez în întregime. Nu m-ai lăsat nicidată în împas, ci m-ai făcut mereu să zâmbesc indiferent de situaţiile din care eu făceam drame, care nu erau deloc grave. Atât de mult mi-aş dori să stau cu tine şi să mai vorbesc. Nu că nu am avut destule  momente în care ne-am cunoscut reciproc involuntar, dar m-ai făcut să-mi placă să mă cunosc pe mine şi pe cei dragi.

Nu ştiu de câte ori te-am ajutat eu cu ceva şi de aceea regret cel mai mult. Aşa poate aş fi reuşit să te ţin aproape, în locul pentru care numai tu ai cheia – prietena mea. Spre deosebire de mine, tu mi-ai schimbat lumea, totul pentru mine. Indiferent de consecinţe, ai fost mereu fericită, ironică în situaţiile pe care eu le dramatizam şi aşa ai reuşit de cele mai multe ori să mă faci să uit de ele. Iar zâmbesc. Cine zicea că nu există fericire? A! Da, eu – uite!

Ştiu că s-a întâmplat de câteva ori să te dezamăgesc, ştiu, nu ai expus asta la suprafaţă, dar să ştii că în inima mea nu mai era linişte. Haos total. Aproape că nu mai ştiam de mine. Speram să fie orice alt ceva, speram din toată fiinţă, dar nu. Să nu te ştiu supărată pe mine. Numai asta îmi doream. Să nu te văd fără zâmbetul tău, fără pofta ta de viaţă, făra, făra… Ştiam că eu nu pot ţine o prietenie, mai ales prietenia ta, aproape, dacă nu ofer mai multă atenţie în ceea ce încercam să fac pentru ea.

Când îmi spuneai că ai o problemă, un necaz, deja eram departe. Te încurajam printre altele cu “O să fie bine!”, ştiind că nu-i de ajuns, dar numai asta puteam să fac. Şi iarăşi îmi părea rău şi mă gândeam la cum reuşeşti tu să mă scoţi pe drumul clar din orice neplăcere, iar eu nu puteam nici măcar să-ţi scot un zâmbet. Asta m-a frământat o bună perioadă de timp şi m-a făcut să cred că tu încă mai ai de lucrat la comportamenul meu, la gândurile mele şi la tot ceea ce ţine de mine, motiv de bucurie, şi aşa îmi pare şi mai rău când, fără să vreau, te îndepărtez de mine.

Când am început să scriu această scrisoare, nu ştiam ce va fi şi uite că am reuşti să scriu ceva rânduri. Uneori aş fi vrut să vezi cum sunt eu şi când făceam ceva care te rănea să mă fi iertat asemeni mie. Nu zic că ai greşit, Doamne fereşte!, dimpotrivă găseam şi motive de îngirjorare cu privire la mine pentru că te admiram şi îmi doream să fiu şi eu aşa de multe ori. Poate din toate discuţiile pe care le-am avut ai descoperit că sunt indulgent cu cele mai grave greşeli care mi se fac şi le iert mai greu pe cele mici, asta pentru că întotdeauna am avut în gând sentimentul apăsător pe care îl am când fac eu greşeli persoanelor dragi. Poate şi din intenţia mea permanentă de a fi diferit, original fac asta şi am sperat mereu că tot ce nu este bine, vei schimba la mine.

Niciodată nu am avut intenţii rele, mai ales să te indispun sau să zic ceva nepotrivit. Ai fost în permanenţă sursa mea secretă de inspiraţie. De acolo am scris şi mai multe articole pe blog. Aşa ai reuşit din nou să mă faci fericit. Uite, acum îmi dau seama că nu am observat momentele în care eram supus stresului, suspansului şi altor emoţii greu de suportat şi mă gândeam imediat la faptul că “ajung acasă de unde pot lua legătura cu prietena mea. Da, am o cea mai bună prietenă.” şi brusc starea mea generală se schimba. Problemele deja nu mai însemnau prea mult pentru mine. Fericirea mea numai în asta consta. Sau când mă supăra cineva, abea aşteptam să ajung să îţi spun şi după, în cele din urmă să ne amuzăm pe seama lor.

Uneori trăiam cu impresia că tu aveai mai multă grijă ca mine, nu că nu ar fi aşa, în a nu mă supăra şi nu mă simţeam prea bine. Oricum, puteai să îmi faci cea mai mare greşeală, nu mă puteam supăra pe tine. Îţi datorez prea multe. Poate că pare o hiperbolizare, dar ăsta este adevărul.

Această scrisoare am realizat-o în mai multe zile. Ştiu că ar fi trebuit să mă consider norocos pentru că te-am avut. Nu. Nu-mi place să vorbesc aşa. Mă uit câteodată pe stradă şi văd tot felul de indivizi şi mă gândesc, “Oare ăla are o cea mai bună prietenă ca mine?”. Nu judec oamenii, dar chiar sunt norocos pentru că sunt sigur că puţini sunt ca mine. În ultimele fraze am vorbit ca şi cum te-am pierdut. Îmi cer scuze. Nu te voi pierde niciodată, indiferent de cum ar arăta lumea. Cum am mai spus, “sunt un nou eu” deci tu faci parte din mine.

Mi-ai spus că la sfârşitul clasei a XII-a ţi-ai dori să ai ocazia să supui fiecare coleg al clasei la un chestionar despre tine. Pe mine m-a încântat această idee şi uite că eu îti pot răspunde la el chiar din această scrisoare, scrisoare care sigur se va prăfui undeva pe un raft, sau între filele unei cărţi citite sigur, pentru că îţi place să citeşti. Deasemenea cu această scrisoare poate reuşesc în cele din urmă să-ţi scot acel zâmbet în momentele grele pe care le vei întâlni şi de ce nu, poate fi un răspuns la răspunsurile pe care mi le-ai dat la jocul cu întrebările despre fericire, vise, iubire, muzică şi melancolie.

Adevărul este că nu ştiu cât de bun prieten ţi-am fost, dar vreau să ştii că am încercat din toată inima să fac asta, chiar dacă nu am reuşit întotdeauna. Rugămintea mea ar fi să nu încetezi să ne impresionezi şi să ne binedispui cu fiinţa ta, pe noi cei care te iubim. Orice ar fi, va fi bine! Aş vrea să mai spun atâtea, dar prefer ca pentru viitor, când poate voi reciti această scrisoare, să nu mă atingă prea tare pe inimă şi să mă umple de lacrimi.

Al tău Vlad, prieten din liceu, îţi mulţumeşte că exişti.

Toate lucrurile au fost simţite cu vârf şi îndesat atunci, sincere şi pline de emoţie. Acum, toate astea se rezumă doar la o simplă nostalgie trecătoare.

Subiecte examen de Bacalaureat, informatica 2009

Acum că am trecut peste toată perioada asta grea şi stresantă cu examenul de Bacalaureat, admiterea şi înscrierea la facultate, în sfârşit mă văd în stare să mă reapuc să rezolv problemele de la subiectul 3 din variantele 1-100. Pentru început, trebuie să le pun şi la dispoziţie spre descărcare. Mai jos se află linkul pentru a le obţine:

Descărcare variante informatică Bac 2009

Pe parcursul rezolvărilor care vor apărea, posibil să existe şi explicaţii şi de asemenea vreau să spun că pentru rezolvarea anumitor probleme se vor folosi aceleaşi procedee. Mai departe, pentru cei care doresc scrierea şi executarea programelor, recomand Code Blocks, ultima versiune.

Toate variantele vor apărea în pagina C++ Bac 2009 şi alte câteva în sidebar.

Dacă aveţi întrebări sau nelămuriri pentru anumite variante, vă invit să le treceţi într-un comentariu la articolul respectiv.

Mult succes!

Înapoi cu o lună

banner

Este foarte ciudat, ca după o lună şi ceva să revin şi să scriu pe blog. Nu a fost vorba de lene sau ceva, ci am avut de treabă lucru. Una cu două fac nouă, aşa că cu puţin timp în urmă mi-am început şi eu vacanţa, cel puţin acum se simte. Nici nu ştiu cu ce să încep, dar să mai termin?

În primul rând, tot stresul din lume a fost pe capul meu cu examenul de bacalaureat. Am început prin proba orală la Limba şi literatura română (asta prin iunie, ăhăăă) peste care am trecut cu emoţii frumoase, pot spune chiar cu “Emoţii din literatură“. A fost o plăcere să am o ultimă discuţie cu doamna profesoară şi colegul dânsei chiar despre blog. Mi s-a părut o uşoară ironie ca subiectul extras de mine să fie tocmai despre internet şi bloguri. Am zâmbit, la fel şi domnii ştiind că am un blog şi ne-am împărţit idei şi recomandări despre jurnalele online. În final am ieşit tot cu zâmbetul pe buze din sală şi am respirat uşurat.

Mai apoi a urmat proba la limba engleză care m-a nemultumit puţin pentru că rezultatul la textul audiat a fost puţin peste un total eşec al meu. Nu mă aşteptam să iau un calificativ asemenea şi mai ales acolo. La restul probelor totul a fost ok.

La competenţele digitale, de asemenea, am avut un rezultat foarte bun, ce-i drept puţin sub aşteptări, dar mulţumitor total. Nişte cerinţe pentru pachetul Office şi alte câteva din jurul ariei Windows 7 şi internet nu m-au oprit să punctez la 98.

Probele care într-adevăr au fost de preţuit pentru rezultatul final, au fost cele scrise. Am început, după cum se ştie, la Limba şi literatura română. Un subiect ca pentru matematică-informatică, mi-a pus puţin probleme la partea a treia, suficient cât să obţin punctajul respectiv. Mă bucur că până la urmă a fost şi aici binişor. Apoi, proba la matematică a fost pe placul meu. La cât m-am rugat şi am sperat ca subiectul să fie la fel de usor ca la olimpici, nici nu mi-a trebuit mai mult. Aici însă punctajul obţinut a fost surprinzător. Vreau să spun că mă aşteptam la mai mult, dar ce pot face? Asta este.

Informatica a fost proba la care mi-am pus problema unei contestaţii. Cu toată pregătirea săptămânală pe care am făcut-o de un an şi ceva înainte de probă, nota a fost chiar sub aşteptări. Am recurs la contestaţie şi după asta, a fost o dezamăgire totală. Am obţinut cu 0.1 mai puţin faţă de cât a fost iniţial. Bineînţeles, nota finală a rămas cea iniţială, spre bucuria mea, până la urmă.

Toate emoţiile şi fiorii pe care mi le-a dat examenul de Bacalaureat au fost cu adevărat autentice. În dimineaţa în care se afişau rezultatele, cu părinţii în faţa liceului, colegii şi eu cu inima în dinţi aşteptam nerăbdători. Tresăream la glumele colegilor când auzeam “Iaa! Gata!” şi întorceam repede capul spre geamurile unde se presupunea că o să apară rezultatele. A fost plăcut să fac şi eu asta şi să mă răzbun puţin, dar nu am fost atras mai mult de un minut pentru că începeam din nou să mă gândesc la rezultate. Stând pe scările liceului, am reuşit să gust şi din puţină nostalgie despre vremurile trecute. Nu că aş fi avut eu cine ştie ce viaţă de liceean, dar a fost totuşi o despărţire de nişte persoane speciale sau mai puţin din viaţă cu care am trăit 4 ani pe băncile liceului.

A urmat, după cum am şi acţionat, perioada contestaţiilor şi apoi sfârşitul sesiunii iunie-iulie a examenului de Bacalaureat. Nu m-am gândit niciodată că sfârşitul liceului ar fi putut însemna şi sfârşitul unei relaţii de prietenie în felul în care a fost. Am anticipat că tot finalul va fi trăit din plin până când va interveni inevitabilul, însă am anticipat greşit, venind mai devreme. Despre asta nu vreau să vorbesc şi probabil nu voi vorbi niciodată, părerile îndreptăţite fiind în egală măsură de ambele părţi.

După toată nebunia asta, a urmat împărţirea diplomelor, dosarelor şi altor chestii plictisitoare pentru care a trebuit să pierd vremea la liceu pentru ele. Pe lângă asta au mai fost alte câteva drumuri la liceu pentru câte o adeverinţă, o foaie matricolă, şi aşa mai departe.

Prima zi în care m-am întâlnit cu universitatea la care voi studia, a fost pe 23 Iulie, momentul în care m-am înscris, dar până acolo am mai trecut eu prin nişte emoţii de ziceam că sunt bun pentru sesiunea din toamnă. Toată chestia a fost când m-am interesat (nu prea din timp, ce-i drept) de de actele pentru înscrierea la Facultatea de Matematică-Informatică din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara. Am plecat de la pasiunea mea pentru programare şi pe parcursul a aproape 12 ani de învăţământ, am ajuns la concluzia că vreau şi îmi place la nebunie informatica, deci voi merge şi la facultate pe informatică. Zis şi făcut. În ultimii doi ani de liceu nu am reuşit să îmi stabilesc diferenţele dintre facultăţile în care se studiază informatica şi m-am lăsat convins de numele acestora. Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea Informatică m-a inspirat şi m-a făcut să cred că acolo este locul meu, nefiind cineva care să îmi spună clar unde şi ce se studiază exact. Asta a fost o frustrare de-a mea pe o lungă perioadă de timp până în momentul în care am ajuns în judeţul Caraş-Severin la nişte rude (pentru înscrierea la Universitatea de Vest din Timişoara).

Revenind la “interesarea mea pentru actele de înscriere” acasă fiind şi căutându-mi certificatul de naştere (probabil cel mai preţios act pentru înscriere – n-am de unde şti) am ajuns pe internet să caut informaţii despre cum să îl refac. Da, l-am declarat pierdut şi am bătut un drum până la Craiova pentru a-l reface.

Am ajuns la Starea civilă şi încă de la intrare se observa clar o mulţime de cel puţin 60 de persoane aşteptând afară. Pentru ce?! Nu ştiam. Am îndrăznit să intru cu tatăl meu în curtea respectivă şi iniţial m-am bucurat să aflu că cei care stăteau acolo nu erau pentru aceeaşi problemă ca şi a mea. Biroul pentru probleme cu certificatele era ceva mai retras, încă închis în jurul orei 7:30. La intrarea în clădirea respectivă mai erau câteva persoane, printre care un tip de vârsta mea, ceva mai plinuţ şi cu un tupeu de foarte bun simţ care era în aceeaşi situaţie ca şi mine: “Ia-l tată de unde nu-i!”. Băiatul ne-a povestit toată zarva prin care a trecut cu o zi în urmă, trebuind să se afle printre cei peste 60 de oameni, aşteptând la o coadă infernală să plătească o taxă de numai 2 lei, o taxă fără de care nu putea continua procesul de schimbare al certificatului de naştere. După asta m-a descurajat enorm spunându-mi că certificatul se poate elibera cam într-o săptămână, perioadă în care se termina şi mama lor de înscrieri la orice facultate.

Atunci m-am văzut ca un absolvent de 12 clase picat la examenul de Bacalaureat. Nu mai avea nicio importanţă nota de la Bac, nicio importanţă toată munca mea. Bineînţeles m-am grăbit cu concluziile, dar chiar nu îmi permiteam un eşec ca ăsta şi să fiu ghinionistul din sesiunea din toamnă.

A sosit o doamnă cochetă şi foarte sociabilă şi a deschis camera în care am intrat toţi cei 4, 5 care eram acolo aşteptând de vreo 30 de minute. Am aflat că dânsa este chiar de la ghişeul pe care îl căutam. Am fost înştiinţat în legătură cu toată procedura şi ca să mi se înfrumuseţeze ziua cu câteva zâmbete, am aflat încă o dată că lumea-i mică: doamna respectivă este de origine chiar din localitatea mea. Nu a fost mult până să afle şi tatăl meu asta şi deja ziua începea să fie mai bună. Am fost favorizat prin faptul că doamna respectivă mi-a spus că pot reveni la ora 15:00 pentru a-mi ridica certificatul şi apoi am plecat fericit. Zis şi făcut. Eram pregătit pentru înscriere.

Peste o zi sau două, am plecat din nou de acasă, cu gând de drumeţie până în judeţul Caraş-Severin la nişte rude, la care am stat o săptămână şi ceva. A fost o mare schimbare de planuri în momentul în care mătuşa mea mi-a adus la cunoştinţă faptul că nu Universitatea de Vest este ceea ce îmi trebuie, ci Universitatea “Politehnică” Timişoara, Automatică şi Calculatoare. A fost moment de cumpănă pentru mine, fiindcă ziua următoare urma să merg la Timişoara pentru înscriere. Dosarul pe care îl aveam pregătit era pentru Universitatea de Vest şi am avut foarte puţin timp să îl reorganizez pentru Politehnică, mai ales stresat fiind pentru că nu aveam nişte copii legalizate la diploma de Bacalaureat şi foaia matricolă. Am mers apoi, a doua zi la Timişoara şi cu greu am păşit în universitate. Am găsit locul unde se efectuau înscrieri şi spre surprinderea şi bucuria mea nu a fost nicio problemă. Am primit legitimaţia pentru proba de admitere, apoi am plecat înapoi în Caraş-Severin. Ce să fac, ce să nu fac până pe 23 Iulie (proba de admitere la matematică – mai erau 4 zile), ce mi-a venit mie, am luat şi am studiat siteul oficial. Am găsit probleme pentru admitere, informaţii despre facultate şi materiile care se studiau.

Nu aveam de ales. M-am apucat şi am început să lucrez la matematică pentru admitere. Ore în şir am stat şi am studiat analiză, trigonometrie şi algebră. Şi tot aşa până în ultima zi, înainte de proba mult aşteptată. Cu emoţii şi mai mari, am revenit de această dată în Timişoara şi într-un final am ajuns în sala de examen. Încă 69 de elevi erau în sală cu mine, împreună cu 6 profesori universitari (cred) care ne-au coordonat şi îndrumat în orice problemă şi întrebare am avut înainte de probă. Totul a fost foarte bine pus la punct, subiectele au fost primite exact la timp, instrucţiunile pentru rezolvare erau deja explicate pe tablă şi toată atmosfera a fost una clar academică. Timp de 3 ore am stat cu capul în ciorne şi în foaia de examen şi mi-am rezolvat entuziasmat şi parcă puţin timid problemele. Emoţiile nu au încetat să apară nici după ce am terminat proba scrisă la matematică. Ni s-a spus că lucrările vor fi controlate după ce va fi predată şi ultima. Am rămas cu toţii în sală şi în ritmul aceleiaşi organizari, s-au corectat şi lucrările. Acolo am crezut că o să mă pierd de tot. Înainte să intru în sala de examen, mi-am citit numele pe uşa de la intrarea şi pe lângă mine erau maxim 5 alte persoane care aveau numele începând cu litera “I”. Ei bine, în momentul în care se strigau elevii pentru a le corecta lucrările, ştiu foarte bine că am auzit în jur de 20 cu “I” înaintea mea. Lucrul ăsta a fost culminant pentru mine, emoţiile aproape nemaifiind stăpânite. Într-un final am fost chemat în prima bancă pentru a mi se corecta lucrarea. Bucuria a fost să aflu că am greşit doar 3 dintre cele 12 probleme, dar punctajul a fost cam mic. Am obţinut 73 de puncte din 100 şi media generală a fost în final una care să îmi redea încrederea şi entuziasmul pentru alegerea pe care am făcut-o pentru facultate, după ce mătuşa mea mi-a redeschis ochii larg. A urmat apoi perioada de apoape o zi, perioadă în care s-au centralizat punctajele şi rezultatele finale. Am mers a doua zi pentru a afla la ce am intrat şi pentru a-mi confirma locul. Bineînţeles şi de această dată lucrurile au fost în favoarea mea. Am ajuns din nou la universitate şi printre ceilalţi viitori studenţi care îşi căutau numele pe listele afişate pe geam, m-am strecurat însă nu am reuşit să mă găsesc. Mătuşa mea a fost ceva mai ageră şi mi-a făcut un bine spunându-mi că am intrat la Ingineria sistemelor, Calculatoare şi Tehnologia informaţiei. Am mers apoi să-mi confirm locul, am mai stat ceva timp la o coadă pentru a plăti taxa de înmatriculare şi în final am fost prima dată felicitat ca student al Universităţii “Politehnică” Timişoara de către doamna care se ocupa de confirmări. Înainte de asta părinţii, surioara şi mătuşa mea, şi-au exprimat încântarea înainte de a-mi confirma locul prin felicitări, îmbrăţişări şi emoţii.

Încă de la înscriere şi până la confirmarea locului, toate procesele au decurs cu stricteţe şi o organizare ce nu am mai întâlnit niciodată.

Mă bucur în final că am terminat 4 ani de liceu, de aventură prin viaţă, de încercarea de a deveni om, de sarificiile pe care le-am făcut, de lucrurile şi persoanele pe care le-am pierdut, de suferinţele pe care le-am avut şi mai ales, de munca pe care am depus-o şi curajul pe l-am avut pentru a continua. Toate astea au avut roluri importante în definirea caracterului meu şi conturarea viitorului. Mulţumesc tuturor acestora şi nu numai. Sper, ca de fiecare dată când voi avea ocazia să mă reîntâlnesc cu toate astea, să le mulţumesc.

Oficial, de pe data de 25 Iulie mi-am început adevărata vacanţă.

Aşteptare

După o zi în care toată pulsaţia gândului meu a luat pauză din cauza răcelii, ajung acasă îngândurat şi cu aceleaşi întrebări despre mine şi prietenul meu.

Am început din nou să visez după cum vreau să trăiesc – o mică greşeală pe care încă o fac. Uneori fac abstracţie de tot ceea ce a însemnat rău în viaţa mea, cuvinte care nu şi-au avut locul şi persoane pe care nu aş fi vrut să le am prin preajmă şi mă bucur numai de imaginile create de gândurile mele şi amintiri.

Nu ştiu de ce, dar astăzi, după ce am ieşit de la liceu, aş fi vrut să fiu liber şi să nu mai conteze trecutul. Trecutul ăla despre care eu cred cu tărie că nu are nici o importanţă în viaţa mea, dar care evident îşi face simţit accentul. Deci mă mint singur. Speram la o minune sau este mult spus? O privire mai îndeaproape, nu ştiu, ce m-ar fi făcut mai fericit?

Întrebarea “Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat?” mă macină în permanenţă şi mă distrage puternic de la tot ceea ce încerc să fac. Asta nu-i bine pe moment şi nu ştiu nici dacă va fi bine în viitor.

Îmi permit să o citez pe Adriana dintr-un articol precedent (“Să fie oare posibil?“) şi să rămân şi mai mult îngândurat cu privire la acest fapt:

[…] Fiecaruia dintre noi i se intampla acest lucru cel putin o data in viata… iar amintirile asupra acestei indragosteli “nestiute” ne vor bantui mult timp… fara sa punem un accent foarte mare pe ele.. fara sa stim pana la urma

Personal, este riscul meu pentru că nu văd o viitoare oportunitate în aflarea răspunsului, ci numai amăgirea sufletului meu. Adică nu mi-aş putea ierta rănile făcute în timp şi nu aş fi împăcat cu mine dacă totuşi, m-aş afla în ipostaza de a retrăi dorinţa.

Sunt multe cuvinte nespuse aici şi cred că aşa vor rămâne până la urmă, înţelegând numai eu ceea ce am scris, tăcerea lăsând timpul să le aranjeze într-o ordine care să-mi convină într-un final, deci să le rezolve.

Pot lua, desigur, ca punct de reper pentru un nou început, adevărul despre teoria “acum este prea târziu” şi poate aşa reuşesc să trec peste. Nu am crezut că voi fi atins de arsura unor astfel de sentimente. Caracterul meu tăcut şi liniştea pe care o posed au făcut din acest gând de-o vară, unul de neuitat. Nu am ajuns să mă cunosc dacă mi se întâmplă astfel de lucruri. Poate nu-i adevărat, dar am impresia că nu ştiu ceva despre mine. Şi acel ceva este un ceva mare :-s. Îmi este frică de momentul în care voi fi surprins de aflarea lui.

Oricum, până atunci, e cert că mai am de lucrat la mine şi mai mult de atât, de lucrat la “pentru mine”.

Gând timpuriu

Mă ştiu că întotdeauna după o vară bine trăită, un eveniment important, o întâmplare fericită sau ceva care să-mi rămână în amintire, încep să simt în inimă o greutate apăsătoare care îmi lasă un gust oarecum dulce: despărţirea. Elementul cel mai semnificativ care mă umple de melancolie când ceva ia sfârşit este plecarea trenului din gară. Unul dintre acele momente ar mai fi şi sfârşitul unui an şcolar. Nu că s-ar lega relaţii prea strânse cu toţi colegii, dar printre ei rămân zâmbetele unor persoane speciale care mă schimbă, poate şi ele se schimbă, se definesc adevărate sentimente de prietenie capabile să şteargă o lacrimă când viaţa ne surprinde neplăcut cu ale ei. Şi tocmai dorul de acele zâmbete îmi creează starea de nostalgie neştiind când le voi revedea.

Nimic nu este infinit şi aici mă refer la viaţa din liceu. Recent am început să mă gândesc la ce se va întâmpla după clasa a XII-a. A fost o revelaţie neplăcută. Am rămas blocat când mi-am dat seama că asta mă va aştepta şi pe mine peste încă un an. Hai că după opt ani de gimnaziu ne-am mai văzut noi, am mai interacţionat, dar după patru ani de liceu? Aici ne-am adunat din apropieri, ne-am cunoscut, ne-am plăcut sau nu, dar am gândit la fel. Spre deosebire de generală, unde eram nişte copii dornici de aventură şi distracţii copilăreşti, aici chiar am devenit alţii. Ni s-au finisat personalităţile, percepţiile despre lume şi cel mai trist… am crescut.

Timpul nu aşteaptă după nimeni şi nu iartă nici o secundă din a noastră viaţă. Şi asta mă întristează din nou. Cu greu îmi pot imagina cum vom putea întreţine adevăratele prietenii. Îmi vine să plâng :-<. Ştiu că cei mai mari au trecut prin asta, ştiu că nu a fost uşor, ştiu, dar ce pot face să nu accept asta? Rămâne numai speranţa…

Despărţirea este un regret dulce.

William Shakespeare