Când o să plec…

Aşa de dimineaţă (dimineaţă acum la ora 11) ajung să văd şi mai adânc egoismul oamenilor. Şi nu că ar fi ceva rău. Înţeleg, vor ce-i mai bine pentru ei, dar nu există nimic care să îi distingă unii de alţii. Nici măcar iluzia aia pe care o aveam. Nimic nu este perfect şi nu o să fie în viaţa mea. Oriunde m-aş duce şi orice aş face.

Ei nu pot face să existe poveşti frumoase de viaţă, nu pot face să nu mai existe cuvinte, nu se pot gândi nici măcar o secundă la suflet şi simţurile lui. De aici nici nu îşi mai pot da seama de alte suflete neîmpăcate. Ăsta este omul şi aproape tremurând de emoţie îmi pare rău să recunosc că şi eu fac parte din lumea lor. Sunt cei care au impresia că suntem la fel şi eu care ştiu asta. Şi fac anumite lucruri în aşa fel, încât îmi taie toate căile de a mai încerca să mă realizez. Mai mult de un minut nu reuşesc să visez şi să-mi fac iluzii că sunt la pământ. De unde m-a lovit şi cine, nu ştiu şi nici nu vreau. O să mă ridic singur, nu am nevoie de nici o mână de ajutor. Toţi sunt la fel, mai ales toate-s la fel!

Şi noi vrem să dobândim originalitate, bunătate în suflet sau te mai miri ce şi abea dacă putem lua o decizie în favoarea momentelor frumoase. Acum aş putea să fiu şi eu răutăcios şi să spun în gura mare că nu voi fi împăcat până nu voi ajunge să iubesc cu adevărat, dar nu spun, la fel cum nu spun nici că am făcut sacrificii sufleteşti pentru binele altuia sau că îmi bat capul degeaba şi pierd timpul sau că, virgulă, când o să plec nu o să mai rămân deloc şi nu o să mă mai întorc. Pentru că măcar încerc să fiu bun. Nu zic că sunt bun şi diferit pentru că o să sune ca şi cum m-aş lăuda. De fapt nici nu-mi pasă. Da, sunt mai bun şi diferit.

Cei care merită toată atenţia, timpul, viaţa, faptele mele de duioşie şi cuvintele frumoase sunt familia mea şi poate adevăraţii prieteni. Strict şi atât. În toţi anii ăştia am făcut greşeala de a creşte cu gândul că este mult roz şi că pot fi fericit oricum. Acum bine că mi-a fost pusă piedică să nu ajung să mă lovesc cu capul de tocul de sus.

Ştiu foarte bine că aici am aruncat cu cuvinte grele şi nu mă doare nici o scamă din suflet. Ceea ce mă deranjează foarte mult este faptul că nu aflu lucrurile aşa cum sunt, exact de unde trebuie, ci trebuie să le visez eu ca apoi să primesc palma când mi le şopteşte cine ştie ce rândunică sub nu ştiu ce ton.

Dragoste? Oare ce să mai însemne asta? Eram pe punctul de a publica articolul şi am văzut acest cuvânt în lista de etichete. Am bufnit în râs pentru o secundă şi am dat drumul ironiei :)).

Acum să curgă lacrimi! …

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.

2 thoughts to “Când o să plec…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *