Călătoresc solitar prin viaţa mea

Poate că prin acest titlu, îmi voi exprima cel mai bine moto-ul şi de asemenea, situaţia de faţă este cea care îl va şi demonstra. Cea mai mare ironie a vieţii mele se leagă de oamenii pe care îi invit sincer în viaţa mea din pură plăcere.

Momentul în care în viaţa mea soseşte cineva este un moment banal, doar îmi face o deosebită plăcere să cunosc oameni noi, poveşti de viaţă, întâmplări şi experienţe ale altora. Dorinţa, plăcerea şi poate întâmplarea, fac din acel banal, o poveste cu un posibil suflet pereche. Visăm, promitem, trăim, ne iubim. Atât de simplu! Urmează apoi rugămintea către mine “de nu mă uita”, “-Te rog să nu pleci niciodată din viaţa mea!” şi atunci totul se schimbă. Încep momentele de tandreţe, îmi este inspirată dorinţa de a trăi şi mai intens şi viaţa mea devine o continuă aşteptare pentru momentul când nu eu, nu, nu eu, ci tu… vei pleca. Mereu am ştiut asta. Am învăţat că nimic nu este infinit şi că unii oameni vin în viaţa mea cu o anumită misiune. Apoi pleacă, eu plec din viaţa lor sau pur şi simplu, rezonanţa gândurilor dintre noi dispare. Şi nu pot spune că atunci lumea mea pică de pe piloni pentru că uit rapid acest lucru, până la momentul oportun. Atunci când altcineva va veni în viaţa mea, respectiv eu voi intra în viaţa altcuiva, însă doar eu voi avea aceeaşi îndatorire: să aud rugămintea “de nu mă uita”, “de nu pleca niciodată din viaţa mea”, ca în final tot eu să fiu sufletul prins în loc, de către sentimentele grele şi să nu am putere, doar să privesc şi să simt cum sufletul îmi este din nou rupt, mărunţit şi lăsat undeva la o margine de apus şi la un ultim rămas bun, care nu se spune. Iar apoi să o iau de la capăt.

Cu siguranţă va veni un alt moment în viaţa mea, nu mă îndoiesc de asta, când voi face din nou exact acelaşi lucru. Ca şi acesta. Tu, moment intens şi nesemnificativ în conştientul meu, îmi vei intra din nou în sângele ce-mi pulsează inima şi îmi vei controla emoţiile până la prima revedere, până la prima atingere pe mâna ei, până la primul sărut şi dincolo de toate acestea. Fericirea se va intensifica din nou, poveştile noastre se vor intersecta şi vor da naştere altor proveşti, iar în final, acestea vor fi motive de tristeţe. Aşa merge viaţa. Până la urmă, fericirea constă în puterea personală de a mă bucura de ceea ce am trăit şi cu cine am trăit, indiferent de situaţia din prezent. Tristeţea la gândul că momentele frumoase din trecut nu mai pot fi retrăite cu persoana ai căror ochi priveau, la un moment dat, fix într-ai mei, şi acum, nu îşi are locul în sufletul unei persoane fericite, ori eu, nu sunt un om fericit.

Tu nu m-ai văzut niciodată când eu mă plimbam singur prin parc gândindu-mă la tine. Pur şi simplu, nu voiam să mai stau între acei pereţi, întins în patul în care undeva în trecut, pe braţul meu îţi sprijineai capul, îţi ţineam obrazul în palmă, îţi zâmbeam cu privirea şi îţi şopteam simplele motive pentru care îmi erai frumoasă, îmi erai iubită, îmi erai muză, inspiraţie şi pentru care inima mea bătea de 12 ori mai mult pe zi decât înainte de tine. Nu m-ai văzut nici atunci când voiam să nu mai simt nimic, nici când simţeam presiunea gândurilor că nu mai eşti lângă mine, nici când ştiam că nu te mai pot vedea când vreau eu, nici când luna mă privea mai trist de când ai plecat sau când vedeam cum stelele se împuţinează, nici când voiam să nu mai trăiesc realitatea, nici când nu suportam să ştiu că trebuie să continui fără tine, nici când trebuia să mă împac cu ideea că într-o zi nu vei mai avea motive pentru care să îmi spui “-Bună!” într-un mesaj, nici atunci când am simţit că se apropie ziua când eu voi face parte din trecut. Nu m-ai văzut nici atunci când a trebuit să trăiesc trista revelaţie că promisiunile noastre, făcute unul altuia, vor fi uitate de vreme. Nu m-ai văzut!

Iar eu? Nu te-am văzut niciodată când ai fost tristă pentru că eu nu mai eram, când nu îţi ieşea ceva şi te gândeai că odată eu eram lângă tine şi te ajutam să o scoţi la capăt, când îţi puneai toate sentimentele în mâini, te întrebai ce să faci şi o terminai în lacrimi, când erai pe punctul de a mă suna pentru că îţi era dor şi amalgamul de sentimente, conflictul interior şi drama personală te descurajau să faci ceea ce simţi, nu te-am văzut când vorbeam la telefon după ce mă sunai în noapte la ore târzii, pentru că cedai dorului pentru mine, iar eu mă întrebam ce naiba se întâmplă de aveam apel de la tine la acea oră, când după o zi banală de muncă, alte activităţi şi îndatoriri, ajungeai acasă epuizată şi tot mai aveai puterea de a-mi acorda un gând şi un regret că eu nu mai eram ca să îţi dau o îmbrăţişare caldă, când problemele de societate şi de familie te prindeau cu totul şi nu aveai la cine să fugi şi să te refugiezi, când ziua începea cu soare şi se termina cu ploaie şi cu gândul că erau nopţi în care mergeam amândoi prin ploaie, iar eu întindeam mai mult mâna în care ţineam umbrela, pentru a te acoperi mai mult pe tine, iar eu rămâneam cu jumătate de corp ud, nu te-am văzut nici atunci când ai mers în prima zi la primul job şi te-ai gândit la cât de mult ne-am bucurat, atunci amândoi, că ai primit postul, nici atunci când ai trecut pe lângă doi îndrăgostiţi, el i-a sărutat ei umărul gol, stând la aceeaşi terasă unde am făcut şi eu asta odată cu umărul tău, nu te-am văzut nici atunci când vedeai un cuplu îmbrăţişându-se într-o staţie de autobuz şi îţi aminteai de noi când tu mă aşteptai mereu iar eu, imediat cum ajungeam la tine, mă certai acolo pentru că întârziam la revederile înserate. Nu te-am văzut!

M-am gândit mult la tine, ţi-am spus asta prin cuvinte şi ţi-am exprimat prin trăiri atunci când îmi acordai trei, patru sau şapte minute din ziua ta, m-am gândit la tine şi atunci când eram în mari probleme, şi atunci când simţeam durerea fizică, durerea morală sau alte greutăţi ale societăţii. Dacă noi ne-am fi văzut atunci când am trăit toate acele momente, unul în lipsa celuilalt, poate că viaţa s-ar fi îndurat de noi şi de povestea noastră şi atunci ar fi continuat să o scrie în cartea vieţii… nu ne-am fi pierdut.

Rănile se vor vindeca, dar nu cum ar trebui. În ale tale, vor rămâne amalgamul de sentimente pe care l-ai trăit în ultima perioadă a relaţiei noastre, incertitudinea reîntoarcerii tale în viaţa mea şi misterul tău personal cu privire la viitorul de a-mi fi alături sau nu. În ale mele, vor rămâne imaginea ta, sentimentele profunde pe care nu am încetat să le simt şi să le exprim, nicio clipă, îmbrăţişările tale calde din dimineţile reci, sărutările tandre cu buzele tale moi, sfârşitul de august, mireasma lui septembrie, culorile frunzelor uscate şi picate în parcul primei întâlniri şi cel mai profund, gândul că tu ai fost lumea mea. Iar după ce rănile se vor vindeca, tu, cu ceea ce ai rămas în ele, vei avea o viaţă minunată, exact ca sufletul şi persoana ta, însă eu, după ce rănile se vor vindeca, voi avea o viaţă cu mult mai sensibilă, fragilă, cu tresăriri de emoţie şi tristeţe, despre tine, la fiecare atingere al uneia dintre toate cele rămase în rănile vindecate; ca un cui bătut într-un copac, iar la o atingere, seva se va scurge încet, în timp, pe lângă el. Atunci rănile se vor deschide şi din nou va fi nevoie de timp pentru a-mi reveni.

Şi astfel, mă întreb dacă va exista un moment în viaţa mea, când nu te voi mai iubi. Mi-au rămas atât de multe, de la tine, s-au gravat în sufletul meu şi au rămas acolo pentru timp. Şi spun “timp”, ca să nu mă amăgesc şi mai mult cu “totdeauna”. Este trist, nu am nevoie de compătimire. Promisiunile s-au grăit. Acum ştim amândoi că aşteptăm timpul să le lase-n urmă. Apoi, noi, vom merge mai departe. Voi vărsa lacrimi dacă voi spune că am avut dreptate, dar o voi face, doar ştii: îmi asum iubirea până la capăt; a fost… iubirea este cel mai frumos sentiment. Am avut dreptate! Vom fi fericiţi, dar nu împreună, ci separat. Tu, pe drumul tău, iar eu, pe cărările mele. Mai ştii? Te-am întrebat asta în ultima seară în care te-am sărutat, înainte de a merge singuri în vieţi separate.

Nu ştiu ce va urma, nu ştiu dacă tu îţi vei rezolva toate problemele pe care le ai acum, nu ştiu cum voi ajunge din nou la acel zâmbet de care te-ai îndrăgostit, nu ştiu ce mă aşteaptă în viaţă şi cine, nu ştiu dacă ne vom acorda o nouă şansă în acea cafenea dintr-un oraş îndepărtat şi… nu ştiu dacă vei înţelege.

Vlăduţ

Vlăduţ mă numesc şi sunt student în anul III la Universitatea Politehnica Timişoara. Sunt o persoană simplă, om în devenire, atipic, realist, narcisist în glumă şi gânditor (poate prea mult). Iubesc cu mult curaj şi patos simplitatea, oportunităţile, viaţa, natura, Timişoara, studenţia, voluntariatul, părinţii, iubita, prietenii, cărţile, aerul curat, iar asta îmi ocupă tot timpul. Sunt mereu în căutare de frumos, mă bucur pentru fiecare lucru din jurul meu şi acestea îmi asigură fericirea zilnică.