S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante. Read More

De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât. Read More

Gânduri despre ea

După ce m-am pus în situaţia de a mă îndepărta de ea şi de a mă apropia de părinţii mei, fizic, pentru o scurtă perioadă, conflictul sentimental m-a dus pe o cale ce mi-a creat imagini iluzorii şi dorinţa intensă de a-i scrie toate gândurile pe care le simt şi le voi simţi în timpul în care nu voi avea plăcerea profundă de a o admira, matol de frumuseţea ei, stând în faţa mea. Fie că simţurile mă ghidează spre certitudinea împlinirii la care visez, fie că acestea mă descurajează şi mă întristează, toate drumurile mă duc doar la ea.

În fine plec acasă cu o mare nostalgie în pumni, în inimă şi-n gând, încă plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte lucrurile care generează această nostalgie: fie dorul permanent simţit pentru ea şi conflictul interior, fie dorul de părinţi, familie şi restul celor dragi. Mă regăsesc de multe ori răpit de amintiri şi flashbackuri şi starea mea generală să fie afectată şi în urma acestui lucru, slăbită, ca mai apoi să ajung descurajat.

3

În ciuda dorinţei neîmplinite, ca purtătoarea stelelor mele – ochii ei, să mă însoţească încă o dată pe drumul înapoi spre acasă, m-am văzut plecând de mână doar cu sufletul meu. M-am întristat când am ajuns în gară. Asta pentru că drumul pe şine, în sine, este un motiv de tristeţe pentru mine. Am trecut cu capul plecat, peste cele câteva linii şi am ajuns la trenul meu, ce urma să mă lase peste câteva ore, în întâmpinarea alor mei părinţi. Aveam momente în care tresăream printr-un zâmbet pentru că îmi veneau în minte figurile lor, anticipându-le pline de emoţie de la reîntâlnirea cu mine. Am urcat, mi-am găsit locul, m-am aşezat şi am deschis repede cartea, pe care am terminat-o în următoarea zi după ce am ajuns acasă. Asta, doar pentru a mă distrage de la o stare şi mai mare de tristeţe. Tactica a fost foarte bună, până în momentul în care am ajuns de-a lungul Dunării. Este ceva acolo ce îmi creează un deja-vu. Întotdeauna a fost. Un lucru, o amintire, o întâmplare sau ceva… Chiar nu ştiu ce. Mereu când trec pe acolo, mă simt foarte tensionat şi îmi creşte un sentiment de dor intens. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut acolo o parte din mine şi nu vreau să mai plec, vreau să rămân acolo şi să o găsesc.

De multe ori mă gândesc că acel loc, reprezintă un loc al copilăriei, un reper foarte important al vieţii mele ce îmi atrage toată atenţia. Îmi schimbă starea de spirit şi este ca şi cum aş intra într-o visare permanentă. Mă face să mă simt ameţit de dorinţă şi nu mi-aş mai lua ochii de pe fereastră, din lumina soarelui care se reflectă în Dunăre. …cred totuşi că are legătură cu locul ei de reşedinţă: de când am cunoscut-o, acel loc îmi aminteşte de ea.

Munţii, pomii şi în general natura pe care am văzut-o pe geam – în mică parte ce-i drept, pentru că am citit mult, mi-au amintit de dorinţa mea de a călători împreună cu ea în lumi îndepărtate, uitaţi de toate. Acolo, am intrat din nou în starea mea de visare şi am rămas aşa ceva timp. Încetul cu încetul am reluat cartea pe care o începusem şi până acasă timpul a trecut foarte repede, aproape că nici nu l-am simţit.

Cu dorinţa de a profita de fiecare moment cu cei dragi, mi-am găsit şi momente de singurătate în care mi-am pus gândurile în ordine şi mi-am acordat atenţie. Printre nerăbdarea tovarăşilor din copilărie de a degusta un vin bun împreună, de a savura o bere, de a trage o plimbare cu maşinile sau pur şi simplu, de a sta şi a povesti ore întregi despre ceea ce am mai realizat în vieţile noastre, tot am găsit şi momentul de a fi singur. Nu ar fi fost programate astfel de momente dacă ea ar fi fost cu mine. Dar m-am bucurat enorm şi de singurătatea mea. Am avut plăcerea şi onoarea de a savura locurile în care ea era, odată, cu mine.

2

Faptul că am mers recent în locurile în care am fost cu ea pentru prima dată, acum câteva luni, şi am lăsat acolo amintiri, mi-au substituit de această dată prezenţa ei şi mi-au alinat dorul îmbrăţişărilor calde ale ei, sărutărilor ei, atingerilor şi şoaptelor ei ce îmi induceau acea atmosferă de vis şi mă răpeau cu totul din momentul prezent. Am stat exact în locul în care am sărutat-o şi i-am spus zâmbind şi fericit că o iubesc. Am închis ochii şi am simţit-o lângă mine. Soarele şi adierea vântului au avut grijă ca flashbackul să fie ca un prezent autentic şi continuu ca prima dată.

Am îndrăznit apoi şi am mers mai departe de acele locuri, în aşteptarea apusului, într-un loc în care mi-am dorit din tot sufletul să o iau cu mine. Un loc ales la întâmplare atunci, liniştit şi relaxant. Doar ce am terminat cei câţiva paşi domoli spre acel loc ales la întâmplare şi m-am aşezat în faţa măreţului astru ce urma să părăsească şi acea zi. Am început să respir mai liniştit şi am întrat într-o stare de meditaţie. Gândurile şi ideile mele s-au aşternut lin în mintea mea, iar sentimentele şi-au exprimat brusc  neliniştea spre a-mi crea dorul puternic pentru ea, din nou. Subtil apoi, sentimentele m-au dus cu gândul la viaţa mea şi mi-am confirmat din nou faptul că viitorul meu este cel pentru care lupt acum cu trupul şi sufletul. Chiar dacă încă iubesc să rămân singur în aceleaşi locaţii în care mergeam uneori când eram acasă, am realizat că viitorul meu este departe de acel trecut, departe de acest prezent şi doar împreună cu persoanele de acum şi de acolo, departe de acest loc al copilăriei mele. Doar amintirile şi relaţia cu părinţii mă mai leagă de aceste locuri de neuitat. În afară de acestea, nimic altceva nu îmi mai readuce dorinţa de a mă întoarce aici.

Fericirea am găsit-o: este în interiorul meu, în lucrurile pe care iubesc să le fac, în ea – persoana pe care o iubesc, scumpa mea, în simplitatea fiecărei zile, în toate lucrurile pe care le admir. Acasă este acolo unde sunt toate acestea.

… iar soarele ajunsese în punctul în care eu am tăcut şi doar am privit. Acel apus şi-a pus amprenta asupra amintirilor mele şi mai ales asupra dorinţei de a o aduce şi pe ea odată în acelaşi loc. Am să-i şoptesc atunci când am s-o revăd, că a pierdut cel mai romantic apus de soare şi am să-i promit că nu pentru totdeauna: următorul cel mai frumos apus de soare, va fi tot acolo, în acelaşi loc… doar că, numai în prezenţa noastră.

Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.